UNII AU CITIT „ALCHIMISTUL” DE PAULO COELHO ŞI TOT SĂRACI AU RĂMAS (SCHIŢĂ)

Pe data de 8 martie 2011, la ora 22.00, abia reuşesc să scap de la serviciu, după ce toată ziua a trebuit să susţin şedinţe foto unor fotomodele de cea mai mare frumuseţe şi pline de capricii neîndemânatice, pentru pictoriale în reviste pentru bărbaţi, în lipsa colegului meu mai experimentat, care s-a îndrăgostit subit de una din fotomodelele de ieri şi a lipsit toată ziua de azi pe motiv că e răcit. Şefului meu nu-i prea plac acest gen de escapade amoroase, dar închide ochii şi el o dată, de două ori pe lună, că şi el e om.

În fine, îmi scot telefonul 3G cu touchscreen din buzunar şi fac comandă la taxi. Sunt norocos, în zece minute soseşte maşina. Iau ursuleţul de pluş care îmi vine până la brâu, tortul cu fructe şi frişcă, sticla de Angeli şi buchetul de flori, toate comandate cu o oră înainte de plecare, care trebuia să fie cu câteva ore în urmă dacă toate detaliile se realizau conform palnogramei de lucru, şi mă apropii de taxi. Şoferul este surprins de apariţia mea opulentă şi vine în întâmpinarea mea cu benevolenţă. Mă întreabă numele de pe comandă, confirm, apoi mă ajută la bagaje şi le aşază meticulos pe bancheta din spate.

Întreabă adresa, i-o spun, şi pornim la drum imediat.

Observ unele stângăcii la încadrarea pe benzile de pe bulevard după pornirea de pe loc şi optez să-mi pun centura. Se miră şi mă face atent că suportul pentru fixarea centurii este ocupat de un dispozitiv mecanic care o suplineşte cu succes în cazul radarelor de poliţie.

-         Nu vă fie teamă, cu drăciile astea nu vă cumpăraţi moartea, ci confortul personal. Sunt şofer experimentat şi n-am atins maşina niciodată în zece ani de şoferie.

-         Cum n-aţi atins maşina niciodată?

-         Adică n-am zgâriat-o, vreau să spun.

-         Aha, m-am liniştit. Sunteţi foarte nostim azi în caz că nu v-a spus nimeni acest lucru nesemnificativ.

-         Mi se trage din America, din New York, mai exact. Lucrez acolo de zece ani ca taximetrist şi niciodată n-am avut probleme.

Îşi aprinde o ţigară. Sesizează că mă deranjează şi o stige în scrumieră.

-         Nu sunteţi fumător.

-         Am reuşit să mă las. Ursuleţul pentru prietena mea este nou şi nu vreau să miroasă a fum de ţigară.

-         Nicio problemă, îmi respect întotdeauna clientul.

-         Şi cum se face că sunteţi în ţară după zece ani? Şi tot ca taximetrist?

-         Sunt în concediu. Fetiţa mea cea mică trebuie să nască şi mai scot şi eu un ban. Dar acum zece ani eram profesor de limba română la o şcoală din provincie în România şi când am plecat peste ocean nu mi-am găsit altceva de lucru decât ca taximetrist.

-         Vi se potriveşte, încerc eu un compliment steril.

-         Da. Şi mă ajută în cariera literară.

-         Cum aşa?

-         Sunt scriitor şi studiez psihicul şi comportamentul uman pe clienţii mei, apoi trec pe laptop şi scriu.

-         N-aţi prea avut succes ca scriitor în America…

-         Am publicat două romane. Primul a trecut aproape neobservat, al doilea a incitat puţin spiritele. Următorul sper să fie lovitura de graţie, pe care o aştept dintotdeauna, şi visez să fie promovat de ziarele cu priză la public, cum ar fi New York Times, Entertainment Weekly, Newsweek, The Los Angeles Times, de ce nu, etc.

-         Ce pot să spun, multă baftă atunci!

-         Ştiţi, o ecranizare la Hollywood se cumpără cu un milion de $. M-ar ajuta să-mi onorez mai uşor responsabilităţile de dublu bunic şi să-mi duc zilele într-un mod mult mai decent. N-aş mai conduce toată ziua, toată noaptea taxiul…

-         N-aţi mai întâlni oameni aşa indiferenţi ca mine…

-         … aş reuşi să ies din matricea aceasta vicioasă a vieţii.

-         Apropo de Matrix, filmul. Keanu Reeves care a devenit cunoscut publicului larg datorită personajului Neo din trilogia SF „Matrix”, în urma unor discuţii cu Andy şi Lana Wachowsky, producători, regizori şi scenarişti ai peliculei „Matrix”, după cum bine ştiţi şi dvs., bănuiesc, spune că următoarele două episoade (care au fost preconizate încă de la lansarea seriei) vor fi realizate cu ajutorul tehnologiei 3D; actorul confirmă totodată că există un acord în vederea unei colaborări pentru completarea seriei SF cu James Cameron, regizorul filmului „Avatar”, film ce a adus în 2009 încasări record de peste 2 miliarde de dolari, după „Titanic” din 1997, în timp ce primele trei filme din celebra serie – „Matrix” (1999), „Matrix – Reîncărcat” (2003) şi „Matrix – Revoluţii” (2003) – au generat încasări totale de doar 1,6 miliarde de dolari pe plan mondial.

-         Acesta era un lucru absolut de aşteptat. Referitor la Matrix, toată lumea ştie că nimic nu dispare definitiv, ci se transformă, întrebarea e în ce constă acea transformare… cât de relevantă e faţă de ce a fost omul anterior?

Văd că subiectul îl incită pe şofer, motiv pentru care ţin să aprofundez puţin.

-         Teoria relativităţii este una dintre cele mai recente şi printre cele mai greu de combătut teorii. Nici nu putea fi altfel într-o lume a magiei unde totul este şi devine posibil. De aceea nimic nu este fix şi cert în Univers; nici legea gravitaţiei, nici viteza luminii, cum nici graniţele terestre sau vreo limbă, oricare ar fi luată ca exemplu. Răspunsul la întrebarea dvs. ţine mai mult de natura ezoterică a eclectismului ştiinţific şi religios, prin urmare poate fi unul oricare, nu doar unul singur, şi totuşi veridic. Se poate filozofa sine die pe această temă, subiectul fiind mai mult un vampir de natură energetică sau o gaură neagră. În esenţă, omul, sau mai bine zis sufletul acestuia după moarte, se poate îndumnezei pe o traiectorie cronologic ierarhică, poate deveni o planetă, un soare, o galaxie, un întreg univers, poate respecta legea echilibrului universal savurând cealaltă jumătate a paharului în compensaţia ultimei vieţi, se poate reîntrupa oriunde în univers sau în cadrul aceleiaşi familii, poate repeta clasa unei vieţi a căror lecţii nu le-a învăţat şi asimilat meritoriu, sau poate rămâne într-o stare neutră de înger de pază sau demon războinic încheindu-şi bilanţul ultimei existenţe pentru a evolua într-o viaţă viitoare din acelaşi ciclu alchimic, etc. Dacă un profet proclamă un enunţ, are şi valoare de adevăr? Sunt profeţii care se întâmplă în realitate, sunt profeţii care expiră chiar în momentul formulării lor. Dacă un psihoterapeut cu extraputeri umane este şi telepat şi clarvăzător şi mediu şi tămăduitor etc, ceea ce spune sau face are şi valoare de adevăr? Farmecul acestei vieţi magice este că exact atunci când simţi şi crezi că ai mai multă dreptate, tocmai atunci te poţi înşela mai mult, oamenii putând învăţa unii de la alţii în aceeaşi măsură. Iar dacă eşti fie pacifist, fie războinic convins, precum Zamolxe, Isus, sau Napoleon, Hitler, pe soarta ta stă scris acelaşi eşec lamentabil. Deci?

“Oricâte stele ard în înălţime,
Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea,
Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea
Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu ştie nime.

Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea.
Fii bun şi mare, ori pătat de crime,
Acelaşi praf, aceeaşi adâncime,
Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea.”

-         Într-adevăr, nu te contrazic, sunt frumoase versurile din Eminescu.

-         Evident!… Marele geniu universal, Mihai Eminescu. Dar unde-i? Când îmi memorez chipul cu ochii închişi, nu-l văd! Când mă uit la televizor, când mă plimb prin librării, nu-i! Unde-i geniul lui? Întrebarea asta frământă toţi filozofii…

-         Geniul lui e în fiecare dintre noi care doreşte cu adevărat să-l vadă, dar poate pentru societatea de azi nu mai e “la modă”…

-         Eu mă refeream la spiritul lui Mihai Eminescu, la scriitorul de geniu care să scrie divin, providenţial, poezie, proză şi dramaturgie, la jurnalistul asiduu care să facă lumină în creierele poporului căzut în admiraţie, în contemplaţie profundă, la acel destin prelungit până la optzeci de ani, la luceafarul literaturii universale care bătrân ca iarna scrie şi tot scrie opere nemuritoare pentru milenii şi milenii…

-         Pff, e un stil mult prea romantic pentru zilele astea aspre de astăzi, poate de aceea e atât de greu de întâlnit.

-         Mihai Eminescu este în egală măsură romantic şi clasic, iar trecerea anilor ne-a demonstrat cu atâta satisfacţie că este şi actual, şi prin aceasta implicit chiar modern. Problema nu e stilul care prin studiu şi exerciţiu se formează de la sine, ci cugetul acela înalt şi senin care se ridică pe sine şi odată cu el un întreg popor deasupra norilor ignoranţei, egoismului, lăcomiei, răutăţii şi neprofesionalismului. Studiul şi exerciţiul în artă tot o muncă sunt, dar una nobilă, angelică. Fără strădanie personală nu se poate face nimic. Până se naşte un astru care luminează în Univers miliarde de ani, durează alte miliarde de ani, folosesc aici o metaforă.

-         Observ. Perspectiva ta e totuşi subiectivă, sunt şi alţi poeţi care pot fi consideraţi poate chiar mai înzestraţi decât Eminescu, şi sunt chiar foarte multe persoane care nu agrează scrierile eminesciene.

-         Dacă nici Eminescu nu mai este Eminescu, atunci nici arcaşul nu mai e arcaşul, nici arcul nu mai e arcul, nici săgeata nu mai e săgeata, nici aerul nu mai e aerul, nici ţinta nu mai e ţinta, nici pământul nu mai e pământul, nici cerul nu mai e cerul, nimic nu mai e nimic, toate sunt Ni mare! Ca să încep cu sfârşitul, Eminescu ca jurnalist este inegalabil, poate doar Mircea Badea pe antene si Tudor Barbu pe OTV mai încearcă să facă ceva din ce făcea Eminescu în timpul său şi totuşi “Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?” se întreba retoric Eminescu în Scrisoarea II şi vedem şi noi toţi astăzi aceeaşi situaţie cotangentă în România şi peste tot pe Terra. Să continui cu miezul, Eminescu ca prozator este inegalabil, prin cele câteva nuvele fantastice cu avatarurile sale, Mihai Eminescu scriind nuvela “Avatarii faraonului Tla”, care alături de “Sărmanul Dionis”, “Arheus” şi “Umbra mea” reprezintă partea cea mai profundă a creaţiei eminesciene epice; personajele lui Mihai Eminescu din aceste opere trăind între realitate şi vis, şi pendulând înainte şi înapoi pe axa timpului, din avatar în avatar, avatarul reprezentând o ipostază anterioară a unei fiinţe reîncarnate. Pentru astfel de cărţi “Men in Black”, oamenii inchiziţiei, posibil Opus Deiul Vaticanului, au organizat licitaţii somptuoase oferind sume fabuloase pentru orice exemplar pentru a le retrage în totalitate de pe piaţă. Doar Codrin Ştefănescu la noi (şi mulţi alţii neştiuţi, nevăzuţi, sperăm noi cu toţii) mai deţin exemplare unice din scrierile medievale şi premedievale după care englezii au făcut deja o miniserie de televiziune pentru familie Fallen (ABC Family Miniseries) 2006, care prezintă fiinţe nephilim, jumătate om-jumătate înger, capabile de minuni divine ca şi Isus sau Zamolxis. Şi să închei cu apoteoza lui Mihai Eminescu în Luceafăr nemuritor şi rece cel puţin în limba română, Eminescu, ca poet, este inegalabil, nu degeaba Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, mai recent, şi alţii asemenea lor, discipoli fideli ai geniului divin au lăsat cu limbă de moarte să fie îngropaţi la cimitirul Bellu la picioarele poetului nepereche, Mihai Eminescu. După mine unul, şi nu cred că sunt singurul de aceeaşi părere, Mihai Eminescu este un chip al lui Lucifer sau o identitate a lui Zeus, sau o înfăţişare a lui Zamolxis, dacă aşa vă place mai mult, însă geniul lui Mihai Eminescu este unic în lume şi inegalabil tototdată. Doar creatorii mărunţi îşi fac iluzii ca un gândăcel cocoţat în vârful unui fir minuscul de iarbă ca un rege într-un turn de fildeş al castelului său, că pot concura sau, mai rău, că îl pot doborî pe Dumnezeul Eminescu, sau şi mai rău, că acesta nu există, nu are valoare, nu este important, când Eminescu i-a zdrobit pe toţi ca ciocănarul din mountain clans din Disciples 2, pentru că mitologia este, nu-i aşa, apanajul zeilor, iar el, Domnul Mihai Eminescu este un zeu, un zeu suprem, şi nu unul oarecare, ci chiar cel mai vestit şi cel mai iubit la noi, la români. Şi punctum, cum spunea Mihai Eminescu.

-         Hmmm… ce straşnici apărători are Eminescu. Nu-i contest valoarea, şi pentru mine e inegalabil, dar am citit şi multă critică negativă la adresa lui. Eu zic doar că nu are numai şi numai veneratori, ci şi persoane care nu-i agreează opera, sau o parte din ea. Pentru unii poate e mai valoros Lucian Blaga, de exemplu, poate unora le place simbolismul, gen Bacovia. Nu poţi vorbi în numele întregii umanităţi. Eminescu este incontestabil un mare geniu, dar Dumnezeu nu este cu siguranţă pentru toată lumea. Fiecare avem “Dumnezeul” nostru.

-         Asta aşa este: “fiecare avem “Dumnezeul” nostru”. Nici lui Isus Hristos nu i se poate imputa acest adevăr, când spune “Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată puterea ta, din toată virtutea ta, din tot sufletul tău, cu toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”, pe al tău nu pe al altuia. Ce i se poate imputa lui Isus? Lipsa de viziune cosmică prin care nu-şi putea imagina cerul, Universul aşa cum îl vedem noi azi prin sateliţii lansaţi în spaţiul extraterestru prin NASA. La Eminescu există această viziune, la Blaga există de asemenea, însă la Bacovia, te rog… Apoi la englezi Shakespeare e Shakespeare oricât de mulţi scriitori se perindă în urmă-i, fiecare profesor englez reînsufleţind creaţiile literare ale geniului lui Shakespeare care este inegalabil şi nemuritor. Ca principiu, ca geniu. Acelaşi lucru este şi la noi, la români, cu Eminescu. Pe vremea lor nu existau calculatoare, ei au venit cu softul implantat în creier încă de la naştere sau posibil din alte lumi astrale. Totuşi, Lucian Blaga are o valoare incontestabilă, intrinsecă, dar eu mizez în continuare pe Eminescu, care este un apogeu haric la 1850.

-         Nu am pus în discuţie viziunile lui Bacovia, am zis doar că alţii se regăsesc în opera sa, poate. Poate îi savurează mai mult substraturile… Depinde de personalitatea, idealurile şi spiritualitatea fiecăruia.

-         Toţi oamenii sunt captivi în matrice şi nimic nu este arbitrar. Toate sunt create cu înţelepciune şi toate există datorită unui plan divin. Fiecare om are rostul lui. Eminescu a făcut excepţional de bine ce a făcut la 1850, Blaga a dat expresie diplomatică filozofiei, literaturii şi jurnalismului la 1895, continuându-l frumos pe Eminescu, Bacovia este o receptare favorabilă a simbolismului autentic la 1881. Toţi sunt buni, dar Eminescu în doar 33 de ani a spus ce alţii învaţă pe la 40 de ani în Universităţi cum în România nu mai sunt, cuprinzând secolele şi mileniile ca o umbrelă, ca o cupolă exhaustivă, comprehensibilă, totală, maximă, divină. Spun asta pentru că puţini sunt precoce ca Eminescu chiar şi în cazul geniilor universale, ştiut fiind faptul că un bărbat devine matur abia la vârsta de 33 de ani, perioada anterioară reprezentând lecţii şi asimilări, până la 44 de ani au loc fel de fel de exerciţii pe baza cunoştinţelor acumulate în tinereţe, pe când genialitatea se manifestă regeşte, plenar, peren, abia după vârsta de 45 de ani. Eminescu n-a avut toate acestea şi, totuşi, incredibil, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieţii este Luceafărul Literaturii Române pe mult timp de aici înainte datorită vieţii şi învăţământului din România. Trebuie să fim sinceri cu noi înşine, în faţa adevărului pălesc toate cuvintele, alunecă toate măştile.

-         Eu sunt de acord cu ce spui tu despre Eminescu, am citit şi despre viaţa şi creaţia sa, dar accept şi faptul că nu toată lumea îi confirmă adevarata sa valoare. Tu vrei să spui că toţi cei care nu-l idolatrizează pe Eminescu sau nu recunosc omul de geniu sunt primitivi sau lipsiţi de inteligenţă şi spiritualitate?

-         Nu, bineînţeles, că nu. Eu tot ce vreau să spun e că în privinţa celebrităţii putem fi înşelaţi de dorinţa noastră atât de puternică care ne poate induce în eroare atât de uşor! Dacă doar ne autoplăsmuim un univers propriu care e doar ficţiune? Pentru un diletant, mai întâi de toate, totul este doar o ficţiune. Despre plăsmuire nici nu mai poate fi vorba, nu-i aşa, un suflet inapt prăbuşindu-se ca Icar pe fiecare firicel de zefir sau austru până la bolovanul lui Sisif care e veşnic. Pentru a înţelege pe ce lume trăim, putem defini realitatea ca pe o glumă (din punct de vedere ştiinţific) sau eroare (din punct de vedere religios), iluzie şi minciună, dacă ne poziţionăm asupra prezentului din perspectiva viitorului, ştiut fiind faptul că în prezent n-a mai ramas aproape nimic din tot trecutul îndepărtat, ca aspect exterior, mă refer, ci doar ca esenţă, într-o lume reală a infernului, unde totul este magie, război şi durere. Cu toate acestea, deoarece suntem captivi într-o matrice a infernului, pe o treaptă care este încă neştiută, când încercăm să evadăm cum ar fi şi printr-o poartă existenţială cum este moartea, de pildă, lăsăm urme mai mult sau mai puţin conştiente în lumile din care provenim şi plecăm, pe treptele precedente ale infernului, şi poate şi unice, pe care cel mai adesea nu le conştientizăm în timpul vieţii, luate ca segment dintr-o coloană infinită. De aceea omul nu are doar o singură umbră, ci o multitudine de umbre, cum nici un singur suflet, ci o multitudine de suflete, fiecare fir de păr reprezentând câte o viaţă anterioară, de exemplu.

-         Vă jucaţi cu speculaţii aiuritoare cu un real talent de prestidigitator al cuvintelor. Sunteţi cumva profesor?

-         Nu, nicidecum!

-         Atunci sunteţi şi dvs. scriitor?

-         Nu, n-am publicat niciun roman! Dar dacă mă apuc să scriu voi câştiga cu siguranţă premiul Nobel pentru Literatură!

Şoferul pune o frână bruscă în faţa unei treceri de pietoni pe care traversează un câine fără stăpân şi numai după câteva fracţinui de secundă se aude un scârţâit brutal de roţi în spate şi suntem izbiţi din plin. Airbag-urile frontale se declanşează automat după resimţirea impactului. Tragem de pernele de aer ca să ne facem loc să respirăm şi să ieşim afară din maşină.

Cei doi şoferi implicaţi în accident încep să se răstească unul la altul, situaţia se agravează, apoi se negociază predarea poliţiei de asigurare şi se calmează instantaneu toate spiritele.

Calculez o sumă rotundă pentru cursă, achit şi îmi strâng catrafusele luând-o iute din loc. Nu sunt departe de blocul prietenei mele, cam la două străzi distanţă. Traversez strada şi iau un alt taxi. În cinci minute ajung la destinaţie şi îmi sun prietena la interfon să coboare cu liftul jos ca să mă ajute cu amabilitate la bagaje.

-         Ce e cu toate astea?

-         Sunt pentru tine. Prinde-te de ele. La alegere. Şi “La mulţi ani!” pentru ziua de azi chiar dacă îţi spun aceste cuvinte frumoase abia la ora asta.

-         Şi unde ai stat până la ora asta?

-         Crede-mă, n-ai vrea să ştii. Am fost plecat până în Egipt şi m-am întors înapoi ca să descopăr comoara din „Alchimistul” de Paulo Coelho.

ÎN PELERINAJ (SCHIŢĂ)

Există o vorbă din bătrâni care spune că nu poţi sluji la doi domni, pentru că ori pe unul îl vei supăra, neîmplinindu-i voia, ori pe celălalt, ieşindu-i din cuvânt, şi va trebui să te hotărăşti de partea cui eşti, alegând între ei. Acesta a fost argumentul decisiv prin care mama îşi convinse fiul, într-o dimineaţă rece de toamnă, tocmai când acesta intră pe uşă, frânt de oboseală după o noapte lungă de muncă, (care părea că nu se mai termină), în singura lui zi liberă din săptămână, să o însoţească într-un pelerinaj la o mănăstire, unde racla cu moaştele unui sfânt foarte cunoscut era scoasă afară pentru folosul sufletesc al credincioşilor.

După ce că în autocar mama nu îşi lăsă fiul să închidă un ochi, sub pretext că îşi uitase ochelarii acasă, şi îl puse să stea în locul ei la fereastră, să noteze toate localităţile prin care trec, ca altădată să-i vină uşor să refacă traseul, (în caz că va găsi pe cineva dispus s-o ducă cu maşina), la sosire, descoperi printre călători o vecină bătrână din cartier, pe care o cunoştea de la biserica din parohia de unde aparţinea cu domiciliul şi care abia se mişca, şi se oferi s-o ajute pe drum la bagaje, făcându-i discret semn cu mâna fiului s-o ia în faţă, după ghid, că ea îl va ajunge din urmă.

După câteva ore de stat la coadă, tocmai înainte ca fiul să treacă de ultimul cordon, şi să se închine la sfânt, în timp ce acesta citea cu evlavie acatistul sfântului (pentru a nu ştiu câta oară), acatist cumpărat de la un vânzător volant cu banii de pachet pentru a doua zi la serviciu, apăru mama, strigându-l disperată prin aglomeraţie, cu două sacoşe grele în mâini:

- Cristi, Cristi, unde eşti? Că doar n-ai intrat în pământ!

- Mamă, mamă, aici sunt, uite-mă aici! se auzi un glas slab din faţă, şi se văzu o mână ridicată prin aer.

- Dar ce-i cu tine, dragul meu? Nu arăţi prea bine, eşti cam palid! Ţi-e foame? Ai mâncat ceva azi? Că am uitat să-ţi dau cu tine pachetul tău de mâncare! Uită-te şi tu puţin la tine, nici voce n-ai! Şi, după ce lăsă sacoşele jos, îi întoarse faţa spre unul din umeri ca şi cum era suspectat de vreo boală.

- Nu am nimic, sunt bine. N-am strigat mai tare, ca să nu deranjez lumea din jur. Aici suntem la biserică, nu? se smulse el din strânsoare, puţin enervat pentru că era tratat ca un copil.

- La mănăstire, dar asta are mai puţină importanţă… Mă bucur că am ajuns la timp, zise mama într-un târziu încercând să schiţeze un zâmbet dulce.

- Şi eu! Altfel ar fi fost o adevărată catastrofă! Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat, dacă ai mai fi întârziat câteva minute… Eu intram la sfânt, şi tu m-ai fi căutat ca o nebună prin mulţime, fără succes, se strâmbă fiul cu subînţeles. Nostim, nu? se strâmbă iar, mai maliţios ca un leu înfometat.

- Lasă-mă să-ţi dau ceva de mâncare, ştiu că ţi-e foame, au trecut atâtea ore. Până şi mie, care am mâncat după ce ne-am dat jos din autocar, mi s-a făcut iarăşi foame, d-apoi ţie, sărăcuţul de tine, care n-ai mâncat nici acasă, pentru că eram prea grăbiţi să nu pierdem autocarul, încercă femeia să fie conciliantă, deşi ştia că e lipsită de sorţi de izbândă.

- Nu, sincer, acum, chiar nu mi-e foame. Nu te mai deranja, că te deranjezi degeaba. Ştii bine că nu-mi place să mănânc pe stradă. Şi mai avem puţin, şi ajungem la sfânt, făcu semn cu capul spre racla unde nădăjduiau toţi pelerinii să ajungă.

- Dar unde, Dumnezeu, o fi pachetul ăla? Trebuia să fie pe aici pe undeva! Ai şi tu puţină răbdare să văd pe unde l-am pus, se încruntă femeia ca o mamă îngrijorată de ceva foarte important.

- Mamă, nu e nici timpul, nici locul potrivit. Te rog frumos, renunţă, ce Dumnezeu, că doar nu a dispărut mâncarea de pe faţa pământului, şi nu ştiu eu! Aici suntem la biserică, o, scuză-mă, la mănăstire, şi avem nevoie de o altfel de mâncare, nu? Tu trebuie să ştii mai bine ca mine despre ce e vorba, nu-i aşa? Şi apropie brusc acatistul de ochii mamei, încât aceasta nu putu citi nimic, speriindu-se grozav. Aceasta e mâncarea de care avem nevoie la biserică, o, scuză-mă, la mănăstire, după tine citire! o ironiză fiul ca pe unul din prietenii lui din copilărie. Mâncarea este de două feluri: una se mănâncă cu gura şi ajunge în stomac, şi alta se mănâncă cu urechea şi cu ochiul şi ajunge în creier, dacă sunt flămând acum de ceva, sunt flămând de religie, dacă simt un fel de foame acum e una spirituală, nu una materială, înţelegi? Altfel nu mai eram aici cu tine şi nu treceam prin atâtea, cu toate că ştiu foarte bine că o călătorie cu tine este plină de neprevăzut. Mă întreb cu sfială oare ce mai urmează?! Şi tu tot îi dai zor cu mâncarea de parcă o avem pe raţie ca pe vremuri, se aprinse fiul ca jarul iscodit de palele vântului care se înteţea din ce în ce mai mult.

- A, da, uitasem, Doamne, ce uitucă sunt uneori, mi-a ieşit un cerşetor în drum, şi, de milă, i l-am dat lui, se cutremură femeia cu uimire părând şi mai convingătoare decepţia sa inutilă. Sper că nu te superi, sau te-ai supărat deja, dragul mamei? Să ştii că nu mi-am dat seama, Doamne, ce nenorocire! Ce ne facem acum?

- Stai liniştită, nici nu am de ce să mă supăr, se bâlbâi fiul surprins de naivitatea mamei cu care aceasta reuşea mereu să încurce lucrurile, ca să le descurce alţii. Şi să mai zici că nu şti să faci glume, se văzu fiul nevoit de privirile insistente ale celor din jur să lase tonul mai jos. Dar cu sacoşele astea ce e? De unde le ai, că atunci când am plecat de acasă nu le aveai?

- Bună idee! Uite, la asta nu m-am gândit. Poate o fi pus ceva de mâncare prin ele, vecina noastră, Elisabeta, că ale ei sunt. Ia să vedem… insistă femeia ca o albină care caută miere în orice floare, fără să-şi dea seama pe moment că scotocea în sacoşele altcuiva.

- Mamă, dar chiar nu vrei să înţelegi odată pentru totdeauna, că nu mi-e foame. Poate după zece, cincisprezece minute, mai încolo, după ce trecem de sfânt. Atunci, da, atunci cu plăcere, zise fiul gândindu-se să nu mai dea prilej de ceartă, văzând că nu poate s-o scoată la capăt aşa uşor cu maică-sa, bucătăreasă la unul din restaurantele de renume.

- Şi acum, nu? Dumnezeu te mai înţelege şi pe tine cu poftele tale, că eu una am obosit de mult. Omul îţi vrea binele, şi tu zici că-ţi vrea răul. Of, Doamne, Dumnezeule, Maică Sfântă, şi toţi Sfinţii, spune-ţi voi de n-am dreptate! se supără rău femeia, care nu avea forţa unui bărbat, nici fizică, ca să se facă ascultată de frică, nici discursivă, ca să-şi impună punctul de vedere ca azi-dimineaţă.

- Nu e vorba despre asta acum, şi te superi degeaba. Hai să nu mai exagerăm, şi să ne pregătim sufleteşte să ne rugăm la sfânt, să ne spunem rugăciunea în gând, că de-asta suntem aici, şi mai e puţin şi ajungem la el, bine? îşi bătu mama cordial pe umăr, dezarmant de împăciuitor.

După o scurtă pauză, cât un moment de reculegere care se ţine în memoria unui om ilustru, femeia articulă iar câteva cuvinte, cu tonul pe care vorbeşti cu una din icoanele unui sfânt:

- Apropo, ştii ce m-a rugat Elisabeta, că ai adus vorba de rugăciune?

- Ce te-a rugat?

- Dacă nu te superi, să o aduci şi pe ea la rând, că o dor picioarele, şi abia mai merge.

- Şi ea unde e acuma? Nu era cu tine la autocar?

- Ba era, dar s-a dus să aprindă o lumânare cât am stat în biserică la rând să mă închin la icoana făcătoare de minuni a sfântului, şi dusă a fost.

- Cum aşa?!

- Aşa bine cum auzi! Am căutat-o peste tot, dar tot degeaba. Parcă a intrat în pământ! De-aia am întârziat atâta.

- Şi cum crezi tu, că o s-o găsesc eu, care abia ştiu cum arată, când tu, care ai fost lângă ea, ai scăpat-o din ochi ca printre degete? Mhm?

- Vezi că e îmbrăcată gros, de toamnă, cu un pardesiu negru, şi poartă un batic roşu pe cap.

-  Roşu?

- Da, roşu, că ăla i-o fi căzut în mână de dimineaţă, şi, din grabă, p-ăla l-a luat.

- Şi dacă îmi pierd rândul? Uită-te şi tu câtă lume e-n spate! Chiar nu te gândeşti şi tu aşa un pic? Sau nu-ţi pasă?

- Dai o fugă şi vii repede înapoi. Hai, nu fii rău! Cum am ajuns eu la timp, aşa o să ajungeţi şi voi.

Şi uite aşa tânărul începu să răscolească prin lume după o bătrânică cu un pardesiu negru şi cu un batic roşu pe cap. Din când în când, ca un călugăr resemnat, spunea:

- Mă scuzaţi, ştiţi, v-am confundat cu altcineva…

În cele din urmă văzu o femeie în vârstă cu un fular roşu pe cap şi cu un palton negru de iarnă, care abia se sprijinea în baston şi încerca zadarnic să coboare treptele din faţa bisericii arhipline.

- Doamna Elisabeta?

- Da, eu?!

- În sfârşit, slavă Domnului! Vă roagă mama să veniţi repede cu mine, vă ţine loc la sfânt.

- Vezi tu, mai repede de-atâta nu se poate…

În cele din urmă, ajunşi la ultimul cordon, se uitară în jur după mama tânărului… Inutil!

- Şi v-am spus să mergeţi mai repede! V-am spus sau nu v-am spus?…

- Acum nu trebuie să te superi pe mine, am şi eu o vârstă… Ce să fac, dacă nu mai am anii tăi şi nu mă mai ţin puterile ca în tinereţe?…

Rugându-se de cei ce se ocupau cu paza sfântului şi supravegherea pelerinilor, bătrâna ramolită îi convise, şi reuşi cu greu să treacă de cordon.

- Lăsaţi-l şi pe el, vă rog, e cu mine.

Bineînţeles că lumea din coadă sări imediat cu gura pe jandarmi, apostrofându-i:

- Cu ordinea vă ocupaţi voi sau cu dezordinea? Păi, se poate aşa ceva? Şi noi stăm de la prânz aici, şi nu mai zicem nimic! Suntem nemâncaţi, tremurăm de frig, avem copii mici în braţe, şi nu facem ce vrem. Ce s-ar întâmpla, dacă, şi aici, la bisericã, fiecare ar face ce vrea? Pentru numele lui Dumnezeu, aşa ceva e strigător la cer!

Prin urmare, tânărul se văzu nevoit să ia coada de la capăt. Mai trecură alte secunde, alte minute, alte ore, se făcu noapte, şi începu să plouă. După ce îşi strânse oamenii la autocar, ghidul se întoarse după singura persoană care lipsea, şi zise:

- Îmi pare rău, dar ploaia va face drumul aproape imposibil, şi trebuie să plecăm imediat. Altfel vom rămâne cu toţii aici, împotmoliţi în noroi, până o să dea Bunul Dumnezeu din nou soare, ca să se usuce pe jos. Vin de la autocar, şi deja m-am înămolit. Uită-te şi tu puţin la mine cum arăt! Îţi place?

- Bine, dar mai e un cordon, ultimul, şi ajung şi eu la sfânt! Asta nu vă spune nimic? Se răsti Cristi, ca patronul de la firma unde lucra la unul din colegii lui de serviciu când se întâmpla vreo neregulă.

- Din momentul acesta fiecare clipă contează. După câte persoane mai sunt în faţa ta, mai ai de aşteptat zece, cincisprezece minute, pe puţin, şi noi nu ne putem permite atâta timp. Te rog, să înţelegi situaţia, ripostă ghidul.

- Şi credeţi că în zece minute biserica va pluti în apă ca o arcă? Sau poate în cincisprezece minute? se enervă Cristi dând cu piciorul într-o piatră care se rostogoli pe pământ până într-o băltoacă.

- Biserica nu, dar autocarul da! Sunt oameni care mâine trebuie să plece cu noaptea în cap la serviciu, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Uite, îţi dau un mir sfinţit, de la sfântul, să te ungi cu el pe frunte, şi faptul că ai ajuns aici, la mănăstirea asta, şi te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a sfântului, e mare lucru. Nu cred că sfântul nu vede, nu aude, şi nu înţelege situaţia dificilă în care te afli, şi în care ne aflăm noi cu toţii. Trebuie doar să crezi că rugăciunea ta este ascultată de sfânt, şi ea chiar este. Scrie şi-n Biblie, că de vom avea credinţă cât un bob de muştar, şi vom porunci munţilor să se ridice şi să se mute în mare, ei chiar vor face lucrul acesta. Crezi că Biblia minte?!

Tânărul strânse în palmă mirul de la ghid, şi, din cauza nervilor, îl aruncă în iarba reavănă, dezamăgit, stupefiat şi frustrat, fără să mai întoarcă capul în urmă.

Ud din cap până la picioare, cu acatistul făcut fleaşcă din pricina ploii în buzunar, fiul stă lângă mama sa, la fereastră, cu un sendviş pe jumătate în mână, şi tot ce îşi doreşte e să închidă ochii, şi să doarmă tot drumul până acasă. În vis, se află la ultimul cordon, mai sunt zece, cincisprezece minute de stat la coadă, şi sfântul se ridică din raclă – (şi o ia la fugă?!?… nu!?!…) – se apropie de el, şi, preţ de o clipă, îl sărută pe frunte.

- Îmi pare rău, că te-am trezit din somn, am vrut doar să-ţi dau cu mir pe la frunte.

- O, mamă, şi dacă ai şti ce frumos visam!… Fiul mai muşcă o dată din sendviş şi, după ce îi aruncă o privire inocentă mamei, se cuibări în braţele ei. Apoi, până la destinaţia autocarului, nu se mai auzi niciun cuvânt, doar din picăturile ploii se desluşea parcă un ropot de aplauze furtunos, ca la o ceremonie antică, la întâmpinarea unei mari personalităţi de către tot poporul amuţit de emoţie. Poate erau îngerii sau poate era doar imaginaţia lui Cristi, care scăpă agenda şi pixul din mână după ce notase atâtea şi atâtea localităţi.

Autocarul se opri abia acum la poarta mănăstirii şi ghidul pofti pelerinii să formeze un grup compact pentru a se aşeza la rând unul lângă altul cu umbrelele deschise, lângă ceilalţi oameni veniţi la sfânt în pelerinaj.

EL ŞI EA (SCHIŢĂ)

După ce schimbară mai multe poziţii, aleseră o poziţie mai relaxantă, din lateral, pe la spate. Perdeaua şi draperiile erau trase la geam, lumina era stinsă, şi întunericul se tocea între obrajii lor, în timp ce el o săruta cu pasiune, masându-i sânii cu mâna stângă de dedesubt şi fesele cu mâna dreaptă care era liberă, deasupra. Nu-şi spuneau niciun cuvânt, se înţelegeau empatic, din priviri. Ea începu să geamă încet şi el acceleră ritmul pentru a avea amândoi orgasm în acelaşi timp.

Cunoscură un extaz simultan şi se lungiră amândoi pe spate, el ţinându-i o mână pe după cap şi ea strecurându-şi picioarele între ale lui. Se îmbrăţişau şi se mângâiau reciproc, el coborându-şi mâinile de pe spate pe fese şi urcându-le iar sus spre ceafă, ea zgârâindu-i braţul de deasupra cu unghiile sale de pisicuţă erotică. Din când în când se mai sărutau cu ochii închişi şi în cele din urmă îşi lipiră capetele pe aceeaşi pernă.

Nu-şi spuneau nimic, încercau doar să se relaxeze.

El îşi începu o serenadă psihologică, lăuntrică, cum citise pe un site de literatură motivaţională care stimula autosugestia şi gândirea pozitivă în erotism. Deasupra se auzeau gemetele unei femei care făcea sex pe un pat ale cărui arcuri se percepeau cu o acurateţe acustică. Ritmică. După câteva secunde se auziră nişte mormăieli, nişte întrerupătoare aprinzându-se, nişte uşi deschizându-se şi închizându-se, apoi apa trăgându-se la WC. Pe urmă se făcu brusc linişte, o linişte mormântală. Gândurile lui zburdau nerostite ca o păpădie spulberată prin cameră.

„Ce noroc are şi domnul Rusu ăsta de deasupra, a găsit chiriaşii ăştia care de un an de zile aproape că nu mai pleacă. Ce ştie nebunul de sus: o maşină şi-o femeie! Dar ce maşină, domnule, un Mercedes S classe, negru, cu numărul B xx WRA, adica ura! O fi vreun mizantrop, cine ştie?! Şi ce femeie, domnule, ţipă noapte de noapte ca o nebună! O fi vreo moldoveancă că numai alea n-au limite… Cine ştie?! Dracu’ ştie! Poartă tocuri de zece cm ca să ajungă la înălţimea partenerului de cuplu, care e masiv ca un tanc! Ca un om de zăpadă! Ca un clovn din videoclipul acela de pe MTV:… „Here I am” sau nu mai ştiu cum îi zice, că nu-mi vine acum. Nebunii ăştia de sus s-au mutat deasupra mea chipurile să testeze relaţia. Dar ce păţesc eu cu ei acum au mai păţit şi alţii înainte, că deh, o cameră de hotel de 3 stele costă 250 € pe noapte, pe când un  apartament de 2 camere, confort 1, decomandat, mobilat şi utilat lux, lângă Satul Francez, doar 500 € pe lună! O afacere de zile mari pentru un Mercedes S classe, negru, cu număr de mizantrop, nu de filantrop, ce naiba, că doar n-a înnebunit dracu’. Parcă l-am văzut pe Mircea Badea în gura presei, dar nu mai ştiu la câţi de Mircea Badea am văzut în gura presei pe Antena 3… Parcă zicea că la fel a păţit şi el, că deasupra lui s-au mutat doi ca ăştia. Doi nebuni care chelălăie noaptea. Mai mult ea, că el grohăie. Şi care erau soluţiile lui Mircea Badea? Să îi iasă în faţă la uşă doar în chiloţi când urcă scările în sus şi trece prin faţa apartamentului său, şi să-i toarne o găleată de 10 l de benzină în cap şi apoi să arunce o flamă de brichetă, o scânteie de băţ de chibrit; apoi să ia repede un ciocan şi un cuţit şi să dea unde vede până nu mai mişcă nimic. Sau dacă eşti aşa mai Aikido, mai Kung Fu, mai Jujitsu, mai Taekwondo, mai arte marţiale, mai centura neagră, mai sensei, îl aştepţi cât trebuie în scara blocului până coboară din maşină, şi îi incendiezi maşina (Mercedes-ul lui S classe, negru) cu o sticlă de benzină, după care filmezi cu telefonul, cu gadget-ul, cu chinezăria, şi râzi până cheamă pizda lui pompierii de pe scaunul mortului ţinând un buchet mare de flori în braţe; apoi fugi, dar fugi tare băiatule ca atletistul! Unde fugi? Fugi pe acoperişul blocului vecin şi iei sniper-ul şi îi zbori creierii boului când intră în dormitor noaptea şi aprinde lumina. … Ce tâmpenie! Îmi fac nervi pentru doi idioţi mai urâţi ca naiba şi mai trăsniţi ca NATO. Mai bine să am şi eu noroc să vând casa aia de la curte din Bucureşti şi să cumpăr 2 apartamente de două camere lângă Satul Francez. Şi să le închiriez pe amândouă. La nebuni d-ăştia care testează relaţiile cu târfele prin blocurile comuniste. Cu 12.000 de € pe an câştigaţi numai din chirii trăiesc boiereşte. Eu şi cu tine, iubi, vom duce o viaţă boemă. Ne vom trezi numai pe la 11 a.m. sau 12 p.m., vom mânca numai pe la restaurante şi vom comanda mereu mâncare acasă, ne vom îmbrăca numai de la case de modă, la serviciu vom merge numai de formă, vom merge mai mult cu taxiul, cu iahtul, cu avionul, vom merge mai mult prin Franţa pe la Paris, pe la Disneyland, prin Italia pe la Veneţia, pe la Roma, prin America pe la NY, pe la LA, prin Tibet pe la Dalai Lama şi prin China pe zidul chinezesc ca să ne vadă şi pe noi zeii cei mai puternici de pe lună şi soare, ca să ne ţină în palmele lor ca pe doi porumbei veşnic tineri şi fericiţi. Dar să ne vadă şi aşa, cum suntem acum şi aici, în dormitor, şi să mă investească pe mine cu calităţi de excepţie şi perfecte ca să-mi surâdă norocul mereu: să câştig Marele Premiu la Loto, să plec în Anglia la Cambridge, la Oxford, sau în America la Harvard, la Yale, ca să fac un masterat în limba engleză, să scriu zeci de romane care să se vândă în zeci de milioane de exemplare fiecare peste tot în lume, a, şi să câştig Premiul Nobel pentru Literatură; şi să-ţi cumpăr un castel pe o insulă pustie şi să-ţi fac cadou o lună de miere ca o viaţă de miere ca o eternitate de miere, să avem servitori, doar să facem un semn cu mâna şi dorinţele noastre să devină realitate, doar să spunem un cuvânt şi să se scrie singure multe, multe, foarte multe romane – bestselleruri internaţionale traduse în toate limbile pământului – dragostea noastră să devină un simbol universal general valabil, să ne invidieze până şi Cupidon; iar tu din cât eşti de frumoasă să întinereşti mereu şi să-mi fii fidelă, auzi? că altfel… să ştii că…”.

-         Ai fost fantastic. M-am simţit foarte bine.

-         Şi tu ai fost într-adevăr divină. Un înger din paradis pe care cerul mi l-a trimis să-mi transforme-n realitate orice vis.

Ea se strâmbă puţin a plictiseală şi adăugă glacial:

-         Mergem să ne spălăm?

-         Mergem. Dar mai stăm puţin.

Ea se prăbuşi înapoi pe pernă cu un suspin angelic. El continuă:

-         Vreau să vorbesc ceva cu tine.

-         Ce vrei să vorbeşti cu mine?

-         Ce-ar fi dacă te-ai vopsi şi tu puţin blondă?

-         Nu mă vopsesc blondă. Urăsc culoarea asta. Ia, stai puţin. Cum adică puţin blondă? Poate o nuanţă de blond, cum am fost şi mai înainte.

-         Nu. Blondă, blondă. Ca o păpuşă Barbie.

-         Nici nu mă gândesc. Ce-ţi veni?

-         Am citit „Roşu şi Negru” de Stendhal.

-         Şi ce dacă?

-         A fost numărul 47 din prima colecţie din Biblioteca Adevărul.

-         Ei, şi? Ce are a face asta cu blondele?

-         Are. Că numărul 48 este „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe.

-         Şi? Tot nu reuşesc să înţeleg.

-         Am avut de ales să cumpăr una dintre aceste două cărţi de la chioşc.

-         Şi? Ce-ai cumpărat?

-         „Roşu şi Negru”, nu ţi-am spus? Am şi citit-o deja!

-         Şi?

-         Şi nu mi-a plăcut.

-         Şi ce dacă?!

-         Păi, da, dar de ce nu mi-a plăcut? Deoarece culorile roşu şi negru sunt culorile infernului, pe când blond şi alb sunt culorile paradisului. Şi tu eşti un înger din paradis, nu?

-         Ete na! Hai să ne spălăm.

Ea dă să sară peste el din pat, el o prinde de mână şi o ţine în pat.

-         În „Robinson Crusoe” personajul principal dă tot aurul pe plumb. Orice drum apucă, în scurt timp atinge apogeul, îmbogăţindu-se, ca un perfecţionist şi profesionist totodată, apoi lasă totul baltă şi pleacă mai departe să ia totul de la zero.

-         ?!

-         La fel a făcut şi Cătălin Botezatul cu asistenta lui Capatos în show-ul „Burlacul”.

-         Ce-a făcut Bote?

-         A dat-o pe Bianca Drăguşanu, ca s-o ia pe câştigătoarea concursului, una, Violeta Babliuc.

-         Nemaipomenit!

-         Adică a părăsit-o pe fosta ca să fie cu noua. Adică a dat tot aurul pe plumb ca şi Robinson Crusoe. Şi ce aur a dat, şi ce plumb a luat!…

Ea vrea să-şi elibereze mâna, el o ţine şi mai strâns. Ea suspină înfrântă şi se prăbuşeşte din nou pe pernă. El continuă:

-         Eu am refuzat cartea „Robinson Crusoe”, deşi vânzătorul de la tarabă pe asta mi-a recomandat-o ca fiind ultima apărută, şi am luat „Roşu şi Negru”. Adică am refuzat să dau tot aurul pe plumb şi am ales culorile infernului.

-         Adică eu sunt aurul tău, dar sunt ţigancă numai pentru că sunt brunetă? Exagerezi!

-         Nu exagerez deloc! Şi vreau să te vopseşti blondă.

-         Blondă ca ce? Ca ciorapii tăi albi după ce i-ai încălţat o dată în adidaşi?

-         Blondă ca… Tu şi ochii ar trebui să îi ai blonzi.

-         Blonzi ca nasturii tăi de la blugi?

-         Blonzi ca… Auzi, nu mă enerva! Tu şi sângele ar trebui să-l ai blond.

-         Blond ca berea?

-         Blond ca soarele de pe cer.

-         Asta aşa e, că şi eu soarele de pe cer tot blond îl văd.

-         Păi, nu ziceai tu mereu că doar eu sunt soarele tău pentru totdeauna şi că altul nu mai există în tot Universul?

-         Ba da. Tu eşti. Dar eu te văd blond. Adică ar trebui să fii, deşi nu eşti. Deci, vopseşte-te!

El se aplecă peste ea, o strâse la piept şi o sărută lung şi pasional. Ea îi zâmbi şi îi spuse:

-         Hai să mergem să ne spălăm că trebuie să fac pipi blond.

El o ridică în braţe şi intră cu ea în baie. Amândoi chicotiră şateni şi fericiţi.

MAI TÂRZIU ESTE PREA TÂRZIU (POVESTIRE)

Nu ştiu de ce uneori nu e de ajuns să ştii ce trebuie să faci ca să realizezi acel ceva, mai ales când e vorba de oameni, şi deşi totul depinde numai de tine, în realitate de tine depinde cel mai puţin, dacă stăm să ne gândim ce înseamnă un moment de ezitare sau de orgoliu.

Acelaşi lucru ni se întamplă tuturor, şi nici eu nu sunt o excepţie. Dar mica mea povestioară are ceva aparte în ea pentru că o am pururi în minte ori de câte ori mă uit dimineaţa în oglindă înainte de a-mi ieşi cineva în cale, cineva care ar putea face să se repete istoria, lucru pe care nu ni-l dorim nici unul dintre noi, nu-i aşa?

Cei mai buni prieteni ai mei şi cu mine – careul de aşi cum îmi place mie să spun – Cristi, Edy, Marius şi eu, am petrecut la munte o săptămână anul trecut, şi nu ne-am lăsat până nu ne-am înscris într-un concurs de cercetaşi, aşa cum facem în fiecare an. La linia de start s-au aliniat mai multe echipe printre care şi noi. În aparenţă lucrurile păreau destul de simple având în vedere că nu trebuia să facem altceva decât să parcurgem traseul după hartă, însă în esenţă erau foarte complicate. Acum doi ani deciziile în echipa noastră se luau milităreşte, adică Cristi, care era coordonatorul grupului, hotăra de unul singur ce şi cum şi ce fel, iar noi doar executam ordinele; asta până când a ales să se ia după o echipă de fete, care se mişcau mai bine ca noi, deşi începuse să plouă, pe motiv că nu duc lipsă de inspiraţie – bineînţeles că lucrurile stăteau exact pe dos, şi am ajuns printre ultimii, dacă nu chiar ultimii, echipa de fete cu pricina nemaipunându-se la socoteală; iar anul trecut tot Cristi a rămas coordonatorul echipei fiind cel mai vechi în domeniu, dar era totuşi posibilă şi o eventuală colaborare, lucru pe care am mizat şi eu, imediat după jumătatea traseului, când pe hartă apăreau două izvoare, iar în realitate nu era decât unul singur. Cristi a rămas puţin pe gânduri, încurcat de situaţie, ca şi noi toţi de altfel, cum şi primele două echipe din faţa noastră, dintre care una de fete, care nu ştiau ce decizie să ia într-un timp atât de scurt, cu gândul de a păstra avantajul câştigat deja în faţa celorlalte şaptesprezece echipe prezente. Pe partea dreaptă a izvorului începea un teren stâncos destul de înalt, în spatele căruia Cristi bănuia că se află celălalt izvor după care trebuia să ne urmăm traseul. Echipa de băieţi a început să escaladeze stâncile, echipa de fete nu se încumeta încă. Cele două izvoare aveau un punct comun, dar conform dealurilor de pe hartă ar fi trebuit să fie undeva mult în spate, argument pentru care Cristi a hotărât să escaladăm stâncile. Eu, mergând destul de greu din cauza unei unghii de la picior, am fost de părere că, totuşi, izvorul de pe hartă se va bifurca abia ceva mai jos şi trebuie să mergem înainte, nu să facem dreapta, dar Cristi, pentru a nu-şi pierde autoritatea incontestabilă de lider, nu a ţinut seama de părerea mea, şi a pus argumentul pe seama mersului meu defectuos. Am escaladat stâncile, şi am mers, am mers, şi am tot mers zeci de minute şi ore întregi într-o derută totală până când am dat de alte două izvoare, care se vedea clar că au un punct comun. Cristi a considerat că, de fapt, acestea sunt cele două izvoare de pe hartă, dar conform hărţii nu corespundeau punctele cardinale, şi părerea mea iar n-a contat. De data asta am insistat mai mult să ne întoarcem înapoi la primul izvor, pentru că bifurcaţia are loc ceva mai jos şi poate ne clasăm pe un loc bunicel, dar Edy a zis că doar şeful echipei are dreptate, şi Marius la fel, iar eu am ezitat din orgoliu să-l mai tulbur pe Cristi, care părea că e stăpân pe situaţie, deşi dădea unele semne clare de derută alarmantă. După alte câteva zeci de minute bune, mergând după braţul drept al izvorului, am ajuns la o cascadă de peste zece metri înălţime, care evident nu avea cum să apară pe hartă. Abia acum Edy şi Marius mi-au dat într-adevăr dreptate, dar Cristi a început să mă acuze de stupiditate, spunând că toată vina e numai şi numai a mea. De terminat traseul l-am terminat abia a doua zi în zori, şi celelalte zile până la plecare am zăcut cu toţii bolnavi în cabană. Vina era numai şi numai a mea, într-adevăr. Nici azi nu cred că am fost iertat pe deplin de o astfel de vină, care nu-mi aparţine în realitate. Sunt vinovat pentru că am avut dreptate în privinţa traseului, dar, pentru că neavând pe nimeni de partea mea, n-am purtat un război singur împotriva tuturor. Stiţi ce? Într-o zi voi fi lider într-o echipă de cercetaşi – poate chiar anul acesta – şi atunci voi şti tot ce am de făcut. Liderul îşi poate conduce echipa spre victorie sau spre înfrângere, dar poate lua decizii împreună cu toţi oamenii săi, şi atunci victoria sau înfrângerea aparţine tuturor. Ezitarea şi orgoliul unui lider costă scump!

ECLIPSĂ PARŢIALĂ DE SOARE (SCHIŢĂ)

În dimineaţa asta de ianuarie, Robert Tomard se trezi cu un ceas înainte de alarma setată în telefon la ora 7.00 a.m. Îşi consultă telefonul şi observă un SMS de la Ioan Gabriel Puşculiţă care îi reamintea încă de la miezul nopţii de întâlnirea de azi de la ora 9 fix. Cum nu avea credit suficient în cartela sa Vodafone, nu putu să sune pentru o confirmare, cum nu obişnuia niciodată să sune pe nimeni, preferând să vorbească la telefon doar atunci când este sunat. Îşi puse telefonul său Nokia 1112 la încărcat, deoarece mai avea doar o singură liniuţă în dreptul bateriei, şi îşi luă tamburelul din bucătărie, în garsoniera în care stătea cu chirie modică (cu 50% sub preţul pieţii) la o femeie amabilă cum aproape că nu mai există pe lume, pentru a mâzgăli repede o prefaţă pentru un volum de sonete, pe care ştia că trebuia s-o predea încă de vineri, la cenaclu.

Aşeză o foaie A4 pe tamburel şi luă singurul pix pe care îl mai avea în sacou în interes de serviciu, în locul creionului din paharul cu mai multe creioane negre şi colorate, ştiind că timpul este mult prea scurt pentru a trece prefaţa şi pe curat înainte de a pleca la lucru. Voia să scrie textul din prima, aşa cum îi venea la prima mână, şi spera să-i iasă temeinic de bine chiar de prima dată.

Cuvintele îi veneau anevoios de greu, şi se mai uita din când în când printr-un minuscul dicţionar de sinonime, cumpărat încă de pe vremea când lucra ca vânzător la anticariatul Ex Libris din pasajul de la Piaţa Universităţii, şi apoi, după ce s-a desfiinţat odată cu renovarea pasajului, cel de pe strada Doamnei, pe tot parcursul celor 4 ani de facultate la Universitatea „Spiru Haret”, el terminând Jurnalismul şi Filozofia.

După ce acoperi cu cuvinte mai mult strâmbe decât drepte prima jumătate de pagină, îi îngheţară degetele de frig şi se duse repejor la bucătărie să aprindă toate cele trei ochiuri ale aragazului pentru a dezmorţi cât de cât peştera din garsoniera în care trăia de mai bine de cinci ani.

Se reîntoarse la tamburel cu forţe proaspete şi nu se lăsă până nu mâzgăli şi cea de-a doua pagină cu debitări riguroase, împrumutate inconştient din criticile literare ale lui George Călinescu, Tudor Vianu, Eugen Simion şi alţii, pe care le cumpăra cu preţ redus de la anticariatul unde lucrase până în 2005. La sfârşit nu mai reparcurse textul cum făcea de obicei, când îl intona ore întregi vehement ca actorii în timp ce se plimba de colo, colo, prin cameră, doar zâmbi satisfăcut şi se iscăli caligrafic în dreapta, jos: Robert Tomard.

Se uită la telefon. Bateria era deja încărcată. Ceasul arăta ora 07.00 a.m. Ţiui şi alarma pe care o opri numaidecât pentru a nu se consuma inutil bateria. Era ora când trebuia să plece la serviciu. Îşi luă cămaşa şi cravata de ieri, îmbrăcă unicul costum în care împături îndrituit prefaţa restantă pentru directorul cenaclului şi porni spre staţia de metrou Dristor, care era cea mai apropiată de garsonieră.

În prezent lucra de vreo doi ani pe postul de curier la un birou de traduceri şi treaba lui era să livreze actele şi să încaseze plăţile pe toată aria capitalei şi micile împrejurimi. Înainte stătea închis ca într-o menghină la raionul de congelate din Supermarchetul Mega Image de la staţia de metrou Titan, acum era liber ca pasărea cerului să hoinărească prin tot Bucureştiul. Ce ironie şi totuşi cât adevăr zdrobitor ca un munte pe umerii unei biete furnicuţe!

Coborî din metrou la Piaţa Universităţii, o luă prin faţa Teatrului Naţional şi după câteva clădiri intră în blocul unde era firma la care lucra. Era deja ora 8.00 a.m. şi în biroul de traduceri venise doar secretara. Găsi calculatorul pornit cu pagina de start Google afişată pe ecran şi o ceaşcă de cafea aşezată în stânga sa pe birou, aburind. Sorbi din cafea de câteva ori şi simţi încet-încet cum îi zvâcneşte capul. Vru să ceară secretarei o pastilă de durere de cap, dar renunţă la idee din pudicitate. Se consolă cu gândul că e din cauză că i se făcuse foame şi îşi propuse să-şi cumpere ceva de mâncare pe drum.

Secretara veni în biroul unde se afla şi Robert la unul din calculatoare şi îl salută.

-         Bună dimineaţa!

-         Neaţa!

-         Dar ce ai, arăţi puţin altfel?…

-         N-am nimic. Iau puţin aer şi-mi trece. Astăzi sunt comenzi de livrat?

-         Sunt mai multe. Uită-te în tăviţă.

Acestea fiind spuse, secretara îşi reluă activitatea la biroul ei, unde deja suna telefonul, Robert îşi umplu mapa cu fermoar de plastic cu câteva plicuri sigilate şi adresate, şi plecă. Îşi salută secretara cu mâna şi aceasta procedă la fel în timp ce vorbea la telefon explicând cuiva adresa şi datele de contact ale firmei.

În lift îşi controlă portofelul şi ajunse la sumbra concluzie că uitase să-şi ia din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu cei 50 de RON pe care îi mai avea de buzunar până pe data de 10 ianuarie când urma să-şi încaseze următorul salariu şi îşi fixă privirea în oglindă pentru o secundă, în care nu citi decât dezgust, îşi controlă repede şi telefonul, care arăta deja ora 08.30 a.m. şi hotărî să meargă tot înainte, fără să revină în firmă pentru a se reîmprumuta de la secretară, la care era deja împrumutat cu mai mult de 100 de RON, mizând pe ideea salvatoare că toate problemele sale se vor face tot o apă şi-un pământ odată cu trecerea timpului, rezolvându-se mai mult de la sine. Într-o jumătate de oră trebuia să ajungă la Piaţa Victoriei ca să se întâlnească cu directorul cenaclului care îl luase pe lângă el ca umplutură, pentru că ducea lipsă de oameni, şi, deci, pentru nimic în lume nu trebuia să întârzie, ca să mai poată apuca spaţiu de-o poezioară prăfuită prin revista acestuia.

Ajunse la cafeneaua fixata ca loc de întâlnire exact la ora cerută, se uită pe telefon şi nemaivăzând niciun apel sau mesaj, se puse pe aşteptat. Trecu sfertul academic, se făcu 9.30 a.m. Şi nimic! Niciun semn de viaţă! Afară cerul începuse să se întunece treptat-treptat şi îl tot durea capul. Era o eclipsă de soare. Cum acasă, garsoniera nu era prevăzută şi cu televizor, Robert nu urmărea deloc buletinele de ştiri, informându-se mai mult la serviciu de pe internet. De data aceasta nu era însă deloc în temă cu acest eveniment foarte mediatizat.

Lumea mergea pe stradă care încotro nedând deloc atenţie faptului că cerul se întunecă şi vântul capătă sonorităţi aspre. Pe la 9.45 a.m. simţi o mână apăsându-i umărul drept, din spate.

-         Ce-i cu tine aici? De ce n-ai intrat? Ţi-am făcut semn de atâtea ori…

Ioan Gabriel Puşculiţă era un om masiv care nu dispunea de mijloace financiare proprii, dar care putea relaţiona cu diverşi oameni cu scopul de a se folosi de banii acestora în interese personale. Întemeiase un cenaclu pe care, în lipsă de spaţiu, îl ţinea prin diferite şcoli generale şi licee, unde erau mulţi amatori de a-şi vedea numele tipărit pe o carte, motiv pentru care înfiinţase şi o editură cu chiu, cu vai, prin care editase şi o revistă, de care să se agaţe tot diletantul, cum era şi Robert Tomard, dar care putea într-o bună zi să-şi dorească să publice vreo carte, vreo plachetă de poezii, de exemplu, că aşa începi să te afirmi pe scena literaturii încă de fraged.

-         N-am ştiut că sunteţi înăuntru. Eu vă aşteptam aici.

-         Şi dacă ai văzut că a trecut atâta timp de ce n-ai sunat?

-         Eu am rămas fără credit de ieri.

-         Eu nu te-am sunat pentru că eram puţin ocupat. Hai să intrăm.

La masa la care îl conduse directorul cenaclului, pe care îl frecventa liturgic, mai era o persoană, un băiat mai tânăr, student în ultimul an la Facultatea de Jurnalism şi Filozofie de la Universitatea „Spiru Haret”, o tânără speranţă a literaturii, domnul Petre Cimpoiaşu. Acesta îşi făcuse o revistă literară care apărea doar pe internet şi care era deschisă pentru orice autor, banii nefiind nici mijloc, nici scop, în cazul acestui viitor scriitor toate serviciile făcându-se în mod ireproşabil şi gratuit. Acest lucru nu îi putea stârni decât amuzamentul domnului Ioan Gabriel Puşculiţă, care nu-l considera ca făcând parte din concurenţă, ci pur şi simplu a fi încă un om în plus în cadrul cenaclului său, pe care îl patrona despotic, dar bine mascat de intenţii bune pentru copiii naivi şi cu părinţi plini de bani.

-         Voi doi vă cunoaşteţi, aşadar orice prezentări vă sunt de prisos. Petre ai terminat de scris?

-         Nu încă, domnule director. Mai am puţin. Mai trebuie să pun un singur punct. Termin fraza şi închei.

Petre folosea laptop-ul personal. Locuia cu părinţii şi nu ducea lipsă de bani, deşi era student. Îşi cumpăra şi citea câte o carte nouă din librărie în fiecare săptămână. Acum erau câteva cărţi de pe la librăria Diverta aruncate în dezordine pe masă, cărţi despre care Petre probabil se lăudase că le citise într-un timp record şi brava ostentativ cu ele, împuindu-i capul lui Puşculiţă cu tot felul de acareturi şi reziduri literare, nedemne pentru un astfel de om important şi posibil protector al carierei sale literare.

-         Atunci aşteptăm.

-         Eu am adus prefaţa cerută pentru volumul de sonete, pledă firav Robert.

-         Nu încă. Am spus aşteptăm. Nu deranjăm criticul literar.

Robert îşi băgă la loc în sacou foaia A4 împăturită minuţios acasă şi realiză pe moment cât de mult se încredea în bunele intenţii ale directorului de cenaclu şi cum acesta îl lăsase să aştepte afară pe la uşă ca pe un biet căţeluş. Ce deziluzie copilărească şi cât de dureroasă în esenţă!

Afară cerul se întuneca din ce în ce mai mult şi capul îl durea din ce în ce mai tare.

Petre puse imediat şi ultimul punct despre care vorbea şi îndreptă laptop-ul spre domnul Puşculiţă, care citea absorbit de lectură un text impresionant luându-ne după desele lui rânjete şi bătăi din palme şi mângâieri ale umărului lui Petre, care se afla în dreapta sa la masă. Petre orice ar fi scris de vreo oră, pesemne, a reuşit să scrie un text virtuos până la urmă, care a câştigat entuziasmul şi felicitările directorului cenaclului. Păcat! Foarte mare păcat pentru gusturile comerciale ale acestui om de cenaclu şi totodată şi om de editură, însă fără nicio facultate şi fără nicio licenţă în palmares! Şi când te gândeşti că prin 2007, când îl cunoscuse, lucra ca bodyguard şi dormea nopţile pe mesele de lemn din clubul Blue Jack The Lamper…

-         Eu nu mai pot sta mult. Sunt în timpul serviciului şi trebuie să plec. Dacă doriţi să vă uitaţi pe prefaţa pe care am scris-o pentru volumul de sonete, pe care trebuia s-o scriu de vineri…

-         Ia să vedem, rosti directorul cenaclului, abia abţinându-se din râs.

Robert se căută în buzunarul sacoului şi scoase foaia A4 împăturită migălos de dimineaţă. Puşculiţă se holbă puţin peste ea, după care o mototoli între palme şi o aruncă pe masă, grohăind ca un porc.

-         Nu mai e nevoie. A scris Petre prefaţa. Ha, ha, ha!…

Citind stupoarea de pe chipul lui Robert, Petre luă foaia mototolită de pe masă şi o rupse în bucăţele minuscule cu o satisfacţie funebră, apoi declară extaziat:

-         La vremuri noi, oameni noi!

-         Ehei, Roberte… Dacă ai ştii tu cine e Petre acesta al meu…

Robert se autorepudie imediat de la masa aceea rotundă şi nici nu mai auzi cuvintele mieroase pe care directorul cenaclului le aducea jertfă de laudă în urma sa pe altarul egoului lui Petre satisfăcut pe deplin abia acum.

Intră la metrou la Piaţa Victoriei cu o puternică durere de cap şi cât timp aştepta metroul se uită pe adresele plicurilor din mapă. Avea ceva de livrat la Hotel Caro şi hotărî să se îndrepte într-acolo. Luă metroul o staţie şi apoi coborî. Ieşi la suprafaţă, traversă strada şi se opri în staţia de tramvai din faţa Inspectoratului General al Poliţiei pentru a lua tramvaiul câteva staţii.

Era ora 10.30 a.m. şi soarele era acoperit în proporţie de 75-78% din suprafaţă. Oamenii se comportau normal pe stradă, nimeni nu acuza dureri de cap ca el. Îi venea să-şi bage capul într-o fântână arteziană, că tot se afla una chiar peste drum, dar cum era iarnă şi căzuse îngheţul, acestea erau oprite, din nefericire.

Veni şi tramvaiul. Găsi un loc pe scaun spre vest ca să nu mai privească eclipsa de soare. La prima staţie văzu o biserică. Se închină de trei ori şi se rugă în sufletul său vreo două staţii. Durerile de cap nu cedau însă deloc. Acum urcă pe la uşa din faţă un grup de liceeni chiulangii care vorbeau destul de tare despre Marin Preda şi unul dintre romanele sale celebre: „Cel mai iubit dintre pământeni”. Trecură pe lângă el şi se duseră în spate de tot. Nu li se mai distingea deloc glasul. Murmurau ceva neînţeles şi se amuzau stupid din când în când.

Cuvintele acestea „Cel mai iubit dintre pământeni” îi reverberau prin mintea sa înceţoşată ca zarurile de la cazinou, repede şi ascuţit, mereu şi mereu. „Cel mai iubit dintre pământeni”… „Cel mai iubit dintre pământeni”… „Cel mai iubit dintre pământeni”…

Aproape că nu se mai putea controla. Îşi lipi capul de geam şi îşi masă fruntea cu palma, intens. La staţia următoare urcară doi controlori. Doi bărbaţi. Unul trecu pe lângă el fără să-l întrebe nimic, celălalt începuse să controleze persoanele din faţă. Avea doar abonamentul pe metrou decontat, pe RATB mergea pe blat. Risca mereu şi nu era prins fără bilet niciodată. Agoniza în tăcere, agoniza intens şi nu mai avea putere. Ar fi fost în stare să-şi crape capul în două cu o lovitură de sabie şi să-şi scoată durerea afară cu degete gelatinoase. Tramvaiul trecu pe lângă Hotelul Caro, dar cum era pe partea cealaltă a ferestrei, nu-l observă. Tramvaiul opri în staţie. Frunzele veştejite de pe carosabil formară un vârtej şi se înălţară în sus cât un bloc de trei etaje, apoi după ce se învârtiră în cerc la înălţime câteva clipe, se turnară abrupt spre geamurile tramvaiului ca în filmul „Păsările” de Alfred Hitchcock. Robert Tomard avea faţa lipită de geam şi toate frunzele i se învârteau şi i se izbeau în geam. O maşină de mare tonaj era oprită chiar lângă tramvai şi prin ţeava de eşapament, care arunca gaze intens, intoxica tot tramvaiul care stătea în staţie cu uşile deschise şi aştepta schimbarea culorii semaforului. Controlorul se opri lângă el, arătându-şi legitimaţia.

-         Biletul sau abonamentul, vă rog!

Simţi o străfulgerare prin tot capul. Semaforul se schimbă din roşu în verde şi primele maşini plecară de pe loc. Sări ca ars de pe scaun şi abia se strecură printre cele două uşi care se închideau rapid în urma lui, prinzându-i geaca. Şi-o smulse cu putere şi căzu peste drum. Un jeep solid îi aruncă trupul câţiva metri tanatici mai în faţă. Tramvaiul se opri până la intrarea în intersecţie. Uşile se deschiseră din nou cu presiunea unui lac de acumulare căruia i-a fost aruncat în aer barajul. Lumea cobora îngrozită, strângându-se în jurul lui ca o plantă uriaşă care îl sufoca şi îi acoperea tot cerul. Se zvârcolea ca un guşter căruia i se rupsese accidental coada reptiliană şi în locul cuvintelor apocaliptice o dulce rugină trandafirie îi inunda gura. Şoferul jeep-ului sună la 112 şi peste 15-25 de minute sosi o salvare. Fu luat pe targă şi urcat de urgenţă în maşină.

În spatele tramvaiului se auzea metalic şi sacadat sirena salvării care îşi croia drum printre frunze, printre maşini şi printre nămeţi, pe linia tramvaiului, undeva departe, la adăpost de înjurăturile şoferilor care creaseră o ambuscadă în trafic.

Afară pe cer începea să descrească o eclipsă parţială de soare.

MUZICA CERE SATISFACŢII, PRIETENIA: COMPASIUNE (SCHIŢĂ)

Toată săptămâna trecută de luni până vineri inclusiv, şi luni din nou, şi azi iar, Ioana Caragea, colega noastră de birou mai nebună din fire, ne-a făcut capul calendar cu idolii ei care trebuie să sosească astăzi în Bucureşti şi să susţină un concert pe stadionul Cotroceni, unde mai mult de 60.000 de fani vor veni să-i vadă live. Aşa am aflat că trupa RBD este un grup mexican de muzică Pop care s-a format în anul 2004 în telenovela “Rebelde”, dar care a ieşit din ficţiunea serialului şi a intrat în lumea muzicii. Aproape că am învăţat pe dinafară componenţii formaţiei care sunt Anahí (Mia Colucci), Dulce María (Roberta Pardo), Maite Perroni (Lupita Fernández), Alfonso Herrera (Miguel Arango), Christian Chávez (Giovanni Méndez) şi Christopher von Uckermann (Diego Bustamante). De asemenea ştiu că discul lor de debut, “Rebelde”, a avut un real succes în Mexic, iar melodiile “Rebelde”, “Solo Quédate En Silencio”, “Sálvame” şi “Un Poco De Tu Amor” au devenit repede hit-uri. Cunosc şi faptul că pentru acest album au primit Discul de Aur, apoi Discul de Platină şi Discul de Argint pentru mai mult de 2 milioane de copii vândute în ţara natală. Nu-mi sunt străine nici albumele RBD care au apărut pe piaţa românească, cum ar fi: “Rebelde”, “Nuestro Amor”, “Live In Hollywood”, “Rebels” şi “Celestial”, care se pot achiziţiona de la magazinele de specialitate din toată ţara oricând, discul “Rebelde” vândându-se în România în mai mult de 2.200.000 de copii, iar în lume în peste 32.000.000 de copii. Am devenit o adevărată enciclopedie RBD şi sunt siderat de faptul că serialul “RBD: La Familia” îi aduce pe RBD din nou pe micile ecrane, din 14 martie 2007 fiind transmis în Mexic. Ştiu şi unele amănunte absolut indispensabile, şi anume, că filmările au început în octombrie, dar au fost amânate din cauza turneului latino-american al formaţiei, că serialul va face cunoscută viaţa privată a formaţiei mexicane, cu detalii din spatele camerelor de filmat, dar că totuşi va avea şi multă ficţiune, că serialul “RBD: La Familia” este în prezent transmis şi în România, în premieră mondială, deşi n-am urmărit spre uriaşa mea ruşine niciun singur episod.

Acum este pauza de masă şi ne întâlnim toţi în spaţiul special amenajat la etajul 1. Ioana pare foarte grăbită şi se aşază pe scaun printre primele persoane, dar cum nu are pachet la ea, aşteaptă să vină cât mai mulţi colegi şi colege, să ia câte ceva din pachetul fiecăruia, cum a făcut mereu de la începutul lunii iunie încoace.

Intru şi eu la sala de mese şi aleg o masă mai liberă. Bogdan Lucescu când mă vede, vine la aceeaşi masă cu mine. Andreea Hualavre când îl vede pe Bogdan la ce masă merge, vine şi ea tot aici. Nici nu ne aşezăm bine pe scaune, şi până să începem să mâncăm, ne trezim hodoronc-tronc cu Ioana Caragea, care se infiltrează subtil în grup şi ne cere de mâncare ca de obicei.

-         Pe mine cu ce mă puteţi servi?

Bogdan îşi rupe un ou fiert din meniu şi i-l aruncă în silă pe masă fără să spună niciun cuvânt, dar Ioana cum este mai zăpăcită din fire, nu este pe fază şi-l scapă pe jos.

-         Na, că s-a spart! zice Ioana.

-         Bogdane, Ioana ţi-a spart oul intenţionat, se aude glasul Andreei care pufneşte într-un râs ironic.

-         Să-l mănânce dacă-i e foame, că d-aia i l-am dat. Şi pâine să ia de la tine că ai mai multă din moment ce eşti mai veche în firmă.

-         Ce şmecher eşti tu, Bogdane, nici nu te iei de fete pe-aici. Şi tocmai de alea mai vechi care fac ciorba mai bună.

Bogdan se uită pe sub sprâncene cu subînţeles de parcă ar spune „Doar tu ai venit după mine, nu eu la tine!”, dar renunţă repede la idee din condescendenţă prietenească, Andreea pricepe ofensa şi dintr-un instinct educat de vreo 12 zile încoace începe să exfolieze de şerveţel un sendviş pe masă.

-         Uite, desfac un sendviş şi îi dau o felie. Dacă nu-i ajunge să mai danseze şi pe la alte mese.

Ioana se apleacă sub masă şi ridică oul.

-         Nu s-a spart nasol, că nu curge din el. E bine fiert. Merge o dată. Să-l descojesc, ceea ce şi începe să facă.

-         Dar tu de ce nu-ţi iei mâncare cu tine? o întreabă Andreea. Strângi bani? Vrei să te îmbogăţeşti pe spinarea noastră?

-         Mai ales pe-a ta şi pe-a lui Bogdan! Că voi sunteţi mai avuţi şi aveţi de unde să daţi şi la alţii! Ioana vrea să pară ironică, dar toată măiestria vorbelor sale e doar o pânză de păianjen pentru Andreea.

-         Şi până când crezi tu că o să ţină povestea asta? Eu una m-am săturat să hrănesc copiii orfani ai lui Dumnezeu. Andreea se înfurie şi faţa ei se distorsionează fiind aproape de nerecunoscut în ciuda machiajului excelent.

-         Las-o, dragă, intervin eu. E păcat de Dumnezeu să ne certăm ca nişte copii pe maidan. Sper că nu începeţi să vă şi trageţi de păr, să vă daţi şi palme în sala de mese. Mai avem de stat aici câteva ore bune şi de lucru este chiar până mâine dimineaţă şi tot nu terminăm. Are şi ea o mică problemă cu banii, o vreme, zic eu, şi-o să-i treacă până la urmă, că doar n-o să ţină o veşnicie problema asta spinoasă, nu-i aşa, Ioana?

Ioana muşcă din oul de la Bogdan şi din felia de pâine de la Andreea şi clatină din cap afirmativ. Îşi trage scaunul mai aproape de mine. Şi eu sunt pe lista victimelor sale imaginare.

-         Atunci înfiaz-o tu şi hrăneşte-o tu! ripostează Andreea.

-         Asta este ultima zi când mai vin fără pachet, pledează firav Ioana.

-         Mai precis lucrul acesta se întâmplă de pe data de întâi. Cum poţi fi atât de măgăriţă? Şi de nesimţită? Şi de… nici nu mai ştiu cum să spun, şi ce cuvinte să mai folosesc, Doamne, Dumnezeule, ca să înţeleagă şi fiinţa asta omenească odată pentru totdeauna că ajunge şi gata cu gluma… urciorul nu merge de multe ori la râu fără să se spargă!

Andreea e în pragul descătuşării nervilor furibunzi ca un lac de acumulare căruia i-a fost aruncat în aer barajul. Ea ştie foarte bine că Ioana prin această strategie stupidă cu cerşitul mâncării îl poate sensibiliza pe Bogdan al ei, care poate cere o recompensă sentimentală pentru atâta bunăvoinţă la un moment dat, or demonul geloziei nu-i poate da pace câtuşi de puţin. Ea mai ştie că Ioana a rămas singură să crească o fetiţă de 5 ani, făcută cu un golan care a dat bir cu fugiţii imediat după naşterea copilului, de care n-a aflat decât după ce s-a întâmplat acest nefericit eveniment, decizia aparţinând în totalitate mamei, dar cum în dragoste şi în război totul este permis, o viaţă ruinată pentru un copil din flori nu-i provoacă absolut nicio emoţie mai ales atunci când e vorba de propria şi ipotetica fericire. Bogdan este o redută care trebuie cucerită cu orice preţ şi concurenţa trebuie să sufere pagube uriaşe, chiar fatale.

Cunoscând rivalitatea dintre cele două fete şi intenţiile amândurora care sunt foarte clare în privinţa lui Bogdan, decid să le despart, luând-o pe Ioana cu mine la o altă masă.

-         Ioana, ai de la mine un şniţel de pui dacă mă urmezi la o altă masă.

Evident că Ioana nu mă poate refuza şi confirmă dorinţa sibilică a lui Bogdan care preferă s-o paseze la altul în favoarea Andreei, care este lipsită de obligaţii şi mult mai îngrijită. Deşi nu este exact ceea ce-şi dorea, Ioana renunţă la strugurii acrii şi se mulţumeşte şi cu mai puţin decât cu nimic. Îmi smulge sendvişul din mână şi zice.

-         Să mergem.

După ce ne mutăm la o masă din cealaltă parte a încăperii, insist să aflu ce se întâmplă de fapt cu pasa asta proastă şi cu lipsa asta acută de bani.

-         Ce se întâmplă cu tine? Ce faci cu banii? De ce nu-ţi mai ajung de pe-o zi pe alta? De la un salariu la altul?

Ioana muşcă cu poftă din şniţel şi spune.

-         Am cumpărat un bilet la concertul idolilor mei. Poţi sau nu să crezi, acesta este adevărul.

-         Adică la de-RBD-ii despre care ne-ai vorbit 12 zile neîncetat?

Ioana dă iar din cap afirmativ. Continuă să mănânce şi să vorbească în acelaşi timp.

-         Formaţia asta mexicană a întrecut toate aşteptările.

-         Şi cum tu cunoşti limba spaniolă din telenovele şi engleza de la şcoală, le asculţi melodiile şi te încântă.

-         “Celestial”, este cel mai recent album RBD…

-         Asta ştiu, mi-ai mai spus de-atâtea ori!

-         … cu el au reuşit să obţină într-un timp record, DISCUL DE AUR în România. Se îneacă puţin, dar îşi revine imediat.

-         Dacă românii n-au fost în stare, uite c-au fost mexicanii.

-         Acesta este cel de-al treilea Disc de Aur obţinut de RBD în ţara noastră.

Îmi dau seama ce fană înfocată este Ioana pentru zeităţile sale unice în lume şi schimb registrul solemnităţii pe un alt registru, pe cel al jovialităţii.

-         Ăştia de câte ori aruncă undiţa în România, scot câte un peşte de aur. Scuze. Câte un Disc de Aur, am vrut să spun.

-         Acest lucru se datorează numai şi numai fanilor adevăraţi care au cumpărat albumele originale RBD.

-         La cât de manelizată este ţara asta, mai bine să ne cultive străinii. Englezii şi americanii au făcut-o destul de bine până acum, iată că încep şi mexicanii. Ce tare!

-         Formaţia a mai obţinut Discul de Aur în România pentru albumele “Rebelde” şi “Nuestro Amor”.

-         Parcă eşti pe pilot automat. Parcă eşti hipnotizată. Ce ai? Eşti OK? Văd că nu te mai opreşti. Dau să-i iau bucata de carne din mână, dar se fereşte cu succes şi vorbeşte în timp ce mănâncă în continuare.

-         În topul celor mai vândute albume internaţionale, RBD se află pe primele două poziţii: pe primul loc cu albumul “Rebels”, iar pe al doilea cu “Celestial”.

-         Ioana, trezeşte-te, fetiţo! Parcă trăieşti în umbra unui vis frumos… România nu e Mexic sau America Latină sau America de Nord… România e un mare nimic. E zero, înţelegi? Cum pot să te deconectez de la matricea de-RBD-ilor tăi?

Ioana înfulecă şi ultima înghiţitură, mă scrutează puţin, apoi adaugă glacial.

-         Simplu! Dă-mi 20 de lei.

-         Pentru ce?! Sunt nedumerit, până acum nu mi-a mai cerut bani.

-         Pentru un pachet de ţigări.

-         Dacă nu m-ai înnebunit tu pe mine, zău aşa. Mă scotocesc prin buzunar după portofel şi îi dau. Poftim, na! E mare minune că-ţi dau bani, dar să ştii că numai cu împrumut. Banii sunt cu împrumut, mâncarea e caritate.

-         Mersi. E destul de târziu. Acum trebuie să plec. Îi spui tu lui Bogdan că fac ore suplimentare şi dacă e nevoie vin şi sâmbătă.

Mă pupă pe obraz, merge la birou, îşi strânge lucrurile şi dusă este.

Când ajung înapoi la birou, Bogdan îmi face o vizită.

-         Unde e Ioana? mă întreabă Bogdan. De ce nu e aici? Pauza s-a terminat de cel puţin un sfert de oră.

-         A plecat la concert, la de-RBD-ii ei.

-         Spune-i că miercuri, joi şi vineri mai stă câte două ore în plus peste program ca să recupereze. Asta ca să nu-şi piardă… preţioasa zi de sâmbătă.

-         Consideră ca şi făcut, şefule.

Bogdan pleacă şi eu îmi văd în continuare de program. Orele trec în zbor şi vine timpul să plec acasă. Urc în maşină, pornesc motorul şi pun albumul „Celestial” de RBD. Un cadou de la Ioana Caragea. Pe drum mă sună cineva. Mă uit să văd cine e… Cine să fie? Ioana! Parcă trebuia să fie la concert. Dar poate s-a terminat deja. Răspund.

-         Costi… glasul ei este aproape stins.

-         Da.

-         Sunt la spital.

-         Ce-ai păţit?

-         Concertul a fost un adevarat succes. Repertoriul formaţiei a cuprins piese de pe cel mai nou album RBD – “Celestial”, dar şi de pe celelalte albume din discografia trupei.

-         Foarte bine. Dar ce cauţi la spital?

-         A fost o nebunie generală cum îmi doream. Am ridicat mânile tot timpul, am cântat tot timpul, am ţipat ca o nebună tot timpul, şi în cele din urmă am leşinat. M-au dus nişte tipi la o salvare, şi salvarea m-a dus la un spital. Vino să mă iei şi să mă duci acasă, că n-am bani de taxi. Nu mă simt prea bine, am fost ceva timp inconştientă şi ăştia nu vor să-mi dea drumul acasă. M-au pus pe perfuzii şi n-am vorbit cu ai mei. Îmi este ruşine. Nu pot să vorbesc cu nimeni. Singurul de încredere eşti doar tu.

-         Bine. Care spital?

-         Spitalul de Urgenţă.

-         OK. Ajung într-un sfert de oră.

Când ajung la spital, Ioana mă aşteaptă la intrare. Îmi sare de gât şi mă pupă. Îi zic mai uşor cu isteriile să nu facă infarct de data asta. Îmi zice că eu sunt de-RBD-ul ei cel mai bun. Râde cu charisma unui fotomodel. O duc numaidecât acasă. Mă întreabă dacă vreau să rămân la ea peste noapte. Fetiţa se trezeşte şi vine până la uşă în întâmpinarea mamei sale. O refuz şi plec oarecum mâhnit în adâncul sufletului meu. A doua zi la serviciu se poartă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi face ochi dulci lui Bogdan din nou. Şi Bogdan o pasează mereu la alţii.

PĂRINŢII SE SACRIFICĂ PRIMII (SCHIŢĂ)

O familie aparent fericită, formată din cei doi părinţi şi o fetiţă de 10 ani, mergeau cu maşina la munte într-o excursie de două zile. Aerul curat al munţilor la sfârşit de săptămână era considerat un panaceu de către cei doi soţi, care amândoi erau medici, el chirurg, iar ea stomatolog. Cu toate acestea ambii erau fumători şi acum geamul din dreapta, unde stătea Corina, era deschis pentru că se fuma. Femeia tocmai stinsese ţigara în scrumieră şi se pregătea din instinct să apese pe butonul electric de închidere a geamului, când Cătălin acoperi cu mâna toate butoanele, făcându-i semn să se abţină.

-                           Am poftă de-o ţigară, mai lasă-l puţin deschis.

-                           În regulă. Dar mă gândeam la Oana, care stă în spate.

-                           Mai închide-l puţin, dar nu de tot.

Corina se conformă şi Cătălin îşi văzu în continuare de drum cu prudenţă. Oana încerca să joace tetris pe telefonul lui tăticu şi din când în când restarta jocul neputându-se concentra îndeajuns de bine din cauza drumului.

-                           Sper că bunicul se va face repede bine. De ce a trebuit să meargă la spital cu salvarea?

Tatăl Corinei avea probleme de circulaţie a sângelui care îi provocau numeroase migrene foarte puternice din cauza excesului de tutun.

-                           Bunicul se va face repede bine. E doar un control de rutină, mami.

-                           Şi atunci de ce a trebuit să-i ia sânge cu seringa?

-                           Pentru analize.

-                           Dar ce are?

-                           Ştii că nu se întâmplă pentru prima dată. Trece repede. Nu sunt probleme.

-                           Haide, spune-mi.

Corina oftă adânc temându-se în adâncul inimii sale pentru tatăl său să nu facă vreun atac cerebral deoarece nu prea respecta sfatul medicului şi fuma în continuare în ciuda protestelor familiei care consuma în zadar atâtea şi atâtea rugăminţi febrile. Din cauza circulaţiei deficitare îl trecuseră pe un tratament naturist, tratându-l cu plante ca usturoiul, ardeiul roşu, ghimbirul, ginkgo biloba şi ginsengul, care asigurau şi un echilibru general al organismului. Îi urmăreau atent atât dozajul cât şi componenţa lui ştiind că sunt foarte importante pentru a avea rezultatele aşteptate, dar bătrânul nu evita să fie propriul lui medic, ţigările fiindu-i totuşi nelipsite.

-                           Ce să aibă? Fumează şi se enervează. Şi asta nu-i face deloc bine la vârsta lui.

-                           Şi atunci doctorul de pe salvare de ce a zis că are sângele îngroşat?

-                           I-a spus aşa ca să-l avertizeze să folosească o alimentaţie corespunzătoare pentru a preveni formarea cheagurilor de sânge.

-                           Cheag e ca atunci când am eu o rană care se vindecă după ce cad cu bicicleta?

-                           Cam aşa ceva.

Cătălin apăsă pe pedala de acceleraţie pentru a depăşi un tir şi inima Corinei îşi acceleră bătăile ca şi clopotele unei biserici care răsunau în văzduh de undeva din depărtare. Nu era deloc sensibilă din fire, dar de data aceasta tresări în timp ce căzuse pe gânduri, îngrijorată pentru tatăl său ca de fiecare dată până acum când mama sa chema salvarea. Ieri seară se întâmplase ultima dată acest lucru şi bătrânul, repetând experienţa spitalizării pentru a cincea oară de-acum, insistă ca la creştetul său să rămână doar soţia, foarte grijulie de altfel, pe când copiii să-şi vadă de escapada lor montană pe care o respectau cu stricteţe de câţiva ani încoace, şi tot la stăruinţele lui mobilizatoare.

-                           Bunicul m-a învăţat să merg pe bicicletă.

-                           Eşti norocoasă. Pe mine nu m-a învăţat.

-                           Tu cu ce mă înveţi să merg? Cu maşina?

-                           Când vei mai creşte puţin, cu siguranţă.

Cătălin asculta pasiv discuţia dintre mamă şi fiică, şi se mulţumea să conducă. O făcea destul de des, în fiecare dimineaţă cu soţia la serviciu şi cu fata la şcoală, dus şi întors, şi în weekend la cumpărături şi la munte. În esenţa sufletului său era un om fericit. Era împlinit ca bărbat. Era căsătorit cu o femeie pe care o cunoştea încă de pe băncile facultăţii şi care acum era independentă financiar, având propriul cabinet stomatologic, de unde câştiga aproape 10.000 de € lunar, deşi lui îi scăzuse salariul cu 25% ca bugetar şi cu încă vreo 25% din sporurile dobândite în cei 35 de ani de muncă, în urma crizei economico-financiare globale. Soţia moştenise vreo 3 case în familie şi mai construise încă o vilă la munte, pe care visa s-o lase zestre fetiţei, în timp ce el nu moştenise nici măcar casa părinţilor care decedaseră. În schimb de când venise copilul pe lume viaţa de familie îi concentrase toate eforturile pentru păstrarea acestui mic paradis terestru chiar cu preţul vieţii.

În cele din urmă ajunseseră la vilă şi despachetară câteva sendvişuri pe care le înfulecară din mers. Oana era foarte veselă şi aranjă repede cele 3 biciclete mountain bike la poartă.

-                           Să mergem cu bicicletele!

-                           Imediat, mami. Să udăm florile şi s-o sunăm pe bunica, să aflăm veşti despre bunicul.

-                           Bine, dar repede. Vreau să merg cu bicicleta.

Cătălin luă furtunul şi udă florile din faţa vilei, Corina luă un bidon de 5 litri şi le stropi pe cele din casă şi de la balcon. Îşi sună mama şi află că starea bătrânului e în afară de orice pericol şi că va fi externat foarte curând, existând toate şansele să se întâlnească toţi acasă la întoarcerea lor.

-                           Bunicul e bine, mâine seară ne aşteaptă acasă.

-                           Ura! Ce bine! Acum hai să ne plimbăm cu bicicletele, că nu mai pot de nerăbdare.

-                           Da, hai.

Oana era prima care conducea bicicleta, urmată de aproape de cei doi părinţi. Corina era mai cicălitoare, să nu se îndepărteze prea mult, să fie atentă, să ţină drumul drept, pe care îl parcurgeau în fiecare sâmbătă şi duminică. Cătălin era mai îngăduitor şi respira aerul pădurilor ca pe o licoare a vechilor vraci fără să acorde nicio importanţă drumului cunoscut, mergând mai în urmă.

După vreo oră de mers pe bicicletă, Corina propusese o pauză de apă minerală şi se oprise pe creasta unui deal pentru a-şi bucura privirea de peisajul mirific ce li se întindea la picioare ca un basm Hollywoodian.

-                           Ia priviţi ce peisaj frumos…

Şi după ce mai făcu câţiva paşi pe o movilă, îi alunecă un picior şi se dezechilibră rostogolindu-se din ce în ce mai mult în prăpastie. Abia după câteva zeci de secunde i se mai auzi glasul strigând după ajutor de undeva foarte de jos, de unde nu putea fi văzută. Abia se mai ţinea cu mânile de marginea de pământ şi crengile unui pomuleţ, dincolo de care se deschidea un hău mare ca o gură de balaur. Cu cât se zbătea mai mult, cu atât aluneca mai mult şi strigătele după ajutor erau din ce în ce mai puternice. Cătălin nu mai ezită şi încercă să coboare, dar din momentul când se aventură câţiva paşi mai încolo, alunecă pe deal în jos şi se rostogoli până aproape de Corina. Femeia striga în continuare cu disperare după ajutor, dar până să se apropie bărbatul de locul unde zăcea suspendată doar cu mânile pe muchia de pământ şi cu tot trupul plutindu-i în aer, efortul de salvare al soţiei fiind aproape peste puterile omeneşti, fetiţa îşi încurajă mama să fie tare că vine şi ea s-o salveze, şi se aruncă pe urma părinţilor în prăpastie, în ciuda protestelor exasperate ale tatălui, care abia se menţinea pe marginea prăpastiei, prinzând cu dificultate mâinile femeii şi încercând s-o ridice, însă destul de greu, deoarece se balansa deasupra genunii.

Ce tată ar fi putut să-şi acuze copilul că se aruncă în ghearele morţii cu gândul de a-şi salva mama de la moarte? Ce tată nu şi-ar fi dorit să aibă puteri miraculoase şi să poată da timpul înapoi fie şi doar pentru câteva secunde pentru a-şi putea opri fiica să se sacrifice într-o încercare disperată de-a fi alături de părinţii ei într-un moment crucial? Ce tată ar fi putut suporta soarta de-a fi pus în situaţia de a alege între soţie şi copil? De a-şi salva de la moarte fie soţia, fie copilul? Oana se prăvălea în prăpastie şi timpul era mult prea scurt pentru a lua o decizie matematică. Ochii Corinei îi implorau salvarea… Oana aluneca din ce în ce mai mult în prăpastie… Pentru o clipă nu mai gândi nimic. Tot cerul se întuneca precum un întreg oraş în care este oprit brusc curentul electric într-o noapte lungă şi rece de iarnă. Apoi eliberă mâinile Corinei care se prăbuşea în gol de la o înălţime ameţitoare cu un strigăt de moarte sfâşietor, şi se târî câţiva metri mai încolo pentru a se interpune între prăpastie şi copil, ca să-şi salveze fata de la moarte, măcar, dacă soţia şi-o sacrificase cu sânge rece şi cruzime.

Îşi îmbrăţişă fetiţa care plângea ca un munte înghiţit de ape şi o luă în braţe până sus în vârful dealului. Mergea ca un tanc pe şenile îngropând în urma sa o întreagă galaxie. Corina într-adevăr murise.

PUŞTOAICO, TU AI SÂNGE DE VIPERĂ (SCHIŢĂ)

Astăzi, alături de Ion Machidon, directorul cenaclului, şi Marcel Crihană, criticul principal al cenaclului şi, totodată, decanul Facultăţii de Litere de la Universitatea Hyperion din Bucureşti, mă aflu în prezidiul Cenaclului Mihai Eminescu, ţinut în incinta Teatrului de Vară din Parcul Lia Manoliu, cu misiunea de a alcătui cronica acestei seri de august care trebuie să cuprindă atelierul literar aferent şi atmosfera iubitorilor de literatură.

Scaunele se ocupă rând pe rând de către toţi membri fideli ai cenaclului care frecventează acest cenaclu de ani buni, apoi, imediat după debutul şedinţei de azi, mai vin două persoane noi, o fată blondă şi o fată brunetă, care o iau prin faţa prezidiului şi se ascund undeva în spatele sălii pe cele două scaune păstrate libere parcă intenţionat.

Pentru această dată este programată să citească Daniela Micu, o tânără valoare care a încântat auditoriul de fiecare dată până acum, însă ochii mei nu se pot desprinde de pe fata blondă care stă înmărmurită măreţ în spatele sălii, ascultând cu mare evlavie tot spectacolul literar care se produce în stil genial, aproape mirific ca un basm. Nu ştiu de ce, dar o seară mai magică ca asta nu cred să fi trăit în cenaclu pe o perioadă de un an lungime, moment retrospectiv care coincide cu debutul meu literar în cadrul acestui cenaclu. Abia mă mai pot concentra pentru redactarea cronicii care trebuie să fie o radiografie fidelă a tot ce se întâmplă în sală, şi notiţele mele sunt din ce în ce mai nesemnificative. De ce? Pentru că toată atenţia mea este captată de fata blondă care acum discută ceva în şoaptă cu prietena ei împreună cu care a venit mai devreme. Prin sală circulă o foaie şi toţi cei prezenţi îşi trec numele pe ea pentru consemnarea în cronică. Abia aştept sosirea acelei foi sfinte pe masa prezidiului pentru a intra în posesia divinului nume al acelui înger care m-a fermecat cu graţia şi puritatea lui toată seara. Ultimele două nume trecute pe foaie sunt Diana şi Mădălina. Dar cine este una şi cine cealaltă? Mă răscoleşte o curiozitate uriaşă ca o tornadă oceanică, dar îmi propun să mă abţin cu abnegaţie totală până la treminarea şedinţei literare.

Daniela Micu este felicitată şi încurajată în demersul ei literar de a-şi scrie numele cu litere de aur pe firmamentul literaturii universale încă de la o vârstă atât de fragedă de către toţi membrii cenaclului, printre care Ion Machidon, Marcel Crihană, Teodora Moţet şi Florin Grigoriu, care sunt cei mai fervenţi critici şi susţinători ai talentului autentic. Nu pierd ocazia şi notez cu o agerime sclipitoare câteva replici pertinente ale celor înscrişi la cuvânt, după care revin la visul meu feeric în care tot cenaclul se întunecă şi doar un înger de lumină alungă toată ceaţa din mintea mea şi din faţa ochilor mei îndrăgostiţi la prima vedere pentru prima dată în viaţă.

În partea a doua a cenaclului de azi, care de această dată se face fără o pauză prealabilă, în lipsa cântăreţilor de muzică folk, spre disperarea mea pe care abia reuşesc să mi-o înăbuş cu multe rugăciuni înălţate la cer pentru ca blonda de care mă simt atras să nu plece până la final, citesc din repertoriul personal George Tei, George Peagu, Alexandra Firiţă, Dan Florică, Adina Enăchescu, Elena Călugăru Baciu, Ioana Nuţu Piersică, Ion Untaru, Constantin Mosor şi Iordan Gheorghe Danior.

Se aud aplauzele de la final, lumea începe să se ridice, şi blonda care de două ore şi jumătate cântă în sufletul meu ca o harpă celestă abia acum se pregăteşte să plece. Predau repede cronica mâzgălită haotic domnului Ion Machidon pentru a o publica în rubrica alocată conform tradiţiei în revista Amurg Sentimental pe care o patronează acest cenaclu şi ies în întâmpinarea îngerului pe care mi l-a trimis cerul în calea vieţii mele ca pe o binecuvântare pentru toate dezamăgirile.

-         Diana?

-         Da. Dar de unde ştii cum mă cheamă?

-         Secret profesional. Accepţi o plimbare prin parc?

-         Bineînţeles.

Gabriel Dragnea şi Robert Toma vin şi ei cu un pas în urma mea să facă cunoştinţă cu noile fete. După un schimb de replici amabil, acceptă şi Mădălina o plimbare prin parc şi o pornim pe alei. Având în vedere că deja s-a întunecat şi ceasul este trecut de ora 22.00, Gabriel Dragnea se scuză politicos şi pleacă spre casă grăbindu-se să prindă ultimul tramvai. Robert Toma rămâne în continuare cu mine şi cu cele două fete superbe.

După un tur de parc Robert se ţine de mână cu Mădălina şi eu cu Diana. Însă Robert, când vrea s-o sărute pe Mădălina, este refuzat şi are o reacţie ciudată spunând că el crede că s-au format perechile în mod greşit. Pe moment sunt tentat să-i sparg faţa c-un pumn iraţional ca şi cum l-aş lovi cu ciocanul, dar Diana clarifică orice aparenţe, oferindu-mi un sărut spontan, menit să calmeze toate spiritele care tocmai începeau să se încingă imatur, semn că atracţia mea faţă de ea este reciprocă.

Cerul este acoperit de nori şi încep să cadă primii stropi de ploaie. Robert ne grăbeşte să ne îndreptăm spre metrou, cu gândul de-a încerca o revanşă pe drum, însă eu îi propun Dianei încă un tur de parc pe care ea îl acceptă cu plăcere. Robert şi Mădălina pornesc amândoi spre metrou. Până aproape de ieşirea din parc nu se mai ţin de mână şi apoi se pierd în zare ca două fantome străine.

Plouă. În cele din urmă ne aşezăm pe o bancă în parcul pustiu şi privim cerculeţele pe care le face fiecare picătură de ploaie pe suprafaţa netedă a lacului în lumina felinarelor aprinse ici şi colo. Ne sărutăm. Ne tot sărutăm. Şi iar ne sărutăm. Şi timpul zboară trecând de miezul nopţii.

-         Şi nu mi-ai spus cum ai ajuns la cenaclu?

-         Marcel Crihană îmi este profesor la facultate din anul I şi ne-a anunţat vineri să venim dacă dorim. Am vorbit cu Mădălina care îmi este colegă şi aşa am venit.

-         Şi nu mi-ai răspuns încă la întrebarea dacă vii la mine acasă?

-         Având în vedere că este trecut de miezul nopţii şi încă plouă, şi cum n-am bani de taxi…

-         Am eu.

-         … atunci vin.

Chem un taxi care ne primeşte aşa uzi cum suntem până la piele. Tot drumul ne sărutăm cu pasiune şi în 20 de minute suntem la mine. După ce intrăm în apartament, Diana se dezbracă, punându-şi rufele la uscat pe scaunul de piele de la birou, şi intră în baie să facă un duş fierbinte. Fac o comandă pentru o pizza şi două tiramisu şi o însoţesc sub duş.

Corpul ai are o perfecţiune angelică. Părul de aur, moale şi ud, îi curge în valuri peste umeri acoperindu-i sânii de forma unor portocale coapte bine. Silueta ei este sculptată parcă de mâna zeilor pentru a se potrivi perfect cu dorinţele mele păgâne. O întreb dacă trebuie să folosesc un prezervativ sau nu şi îmi spune că vrea fără. O pătrund succesiv pe la spate şi ea se lasă purtată de val în al nouălea cer.

Ieşim de la duş şi mergem în dormitor. Mă întreabă dacă vreau să-mi facă un masaj şi accept cu plăcere. Mă trântesc pe pat şi ea se aşază cu greutatea ei dulce peste mine masându-mi intens spatele. După câteva minute se culcă toată peste mine sărutându-mi spatele şi masându-mi doar umerii.

-         E bine, ursuleţ?

-         Da, foarte bine. Te ador.

Eu încerc o nouă erecţie şi ea simte lucrul acesta. Îmi spune să mă întorc invers. Îşi potriveşte ursuleţul meu şi mă masează cu tenacitate câteva zeci de minute. Am parte de un masaj divin cum numai un înger ca ea poate să-mi dăruiască. Termin foarte târziu şi parcă plutesc într-un abis al fericirii.

-         Ţi-a plăcut?

-         Da. Eşti fantastică.

-         Şi tu eşti fantastic, iepuraş.

Deschid o sticlă de Angeli şi torn în pahare. Aşa dezbrăcată cum e, Dianei nu-i lipseşte nimic. Poate doar un sărut care pluteşte prin aer ca şi magia prin care m-a învăluit din prima clipă. Se ridică în picioare să toastăm pentru noroc şi fericire, şi se aşază înapoi pe pat după ce golim paharele.

Sună interfonul şi mă duc să răspund. În drum spre uşă aud patul scârţâind. Probabil că Diana s-a ridicat din pat şi s-a dus să-şi mai toarne încă un rând. Răspund la interfon şi aştept ca băiatul de la pizza să urce scările. Sunt două etaje de urcat. Se aude un fermoar. Probabil Diana caută ceva în geantă. Telefonul sau cine ştie ce. Se aud rupându-se nişte hârtii. Imediat se aud câteva bătăi în uşă. Deschid, plătesc nota şi pizza este livrată la domiciliu. Mă întorc în cameră şi toate lucrurile sunt nemişcate. În schimb paharele sunt pline. Ochii Dianei nu sunt trădaţi de niciun fior. Nu mă trădez nici eu şi las lucrurile să evolueze de la sine. Ne hrănim şi ne îndulcim, după care Diana propune un toast. Tot acelaşi şi tot cu aceeaşi francheţe.

-         Mult noroc şi multă fericire!

-         Să bem pentru asta!

Telefonul Dianei sună şi ne întrerupe ceremonia noastră sacră tocmai în momentul culminat. Este doar un bip lung.

-         Pot să merg dincolo? Trebuie să-l sun pe frati-miu să-l anunţ unde sunt, probabil e îngrijorat din cauza mea.

-         Desigur.

Diana iese din dormitor şi eu profit din plin de cele câteva clipe de singurătate şi arunc conţinutul paharului pe geam. Îmi torn repede un alt pahar şi încep să trag cu urechea în sufragerie. Diana tocmai a închis telefonul. Vine spre mine zâmbind.

-         Unde rămăsesem?

-         Tocmai toastam.

-         Atunci să bem!

-         Să bem pentru noroc şi fericire!

-         Să bem până la fund!

În timp ce bem Diana îmi susţine privirea şi mă încurajează zâmbind să fie până la fund, pe nerăsuflate. După ce terminăm mai turnăm un rând, şi încă unul, şi apoi un altul.

Trupul ei rozaliu mă excită din nou şi de data asta vreau s-o posedez ca un demon magic. Nu opune niciun fel de rezistenţă şi o pun capră câteva minute. Se arcuieşte ca o felină privindu-mă dintr-o parte pentru a-mi face cât mai multă plăcere. Se joacă cu biluţele mele şi îmi dau drumul în ea.

Apoi stăm îmbrăţişaţi în pat câteva clipe fără să vorbim nimic. Îi întind această capcană de tăcere pentru a-i afla gândurile. După vreo 10 minute mă întreabă dacă nu mi-e somn şi dacă poate să stingă lumina. Sunt de acord şi mă prefac că dorm silindu-mă din răsputeri să nu adorm deloc, doar să stau cu ochii închişi.

Peste vreo oră mă zgâlţâie puţin în pat şi văzând că dorm, dar eu doar mă prefac, îşi atinge buzele catifelate de buzele mele încă dulci de la lichior şi sare peste mine din pat. Aprinde lumina, probabil mă priveşte pentru a se asigura că dorm de la somniferele ei, şi aşa goală cum e, începe să-mi cotrobăie prin sertarele biroului, printre cărţi, printre haine, prin şifonier. Scormoneşte, răscoleşte toate lucrurile. Nu găseşte ce caută şi înjură suav de ironic: „Fir-ar al naibii!”. Eu mă prefac că dorm în continuare şi tac. Pleacă în sufragerie lăsând uşa întredeschisă şi continuă ce-a început în dormitor. Aştept vreo 5 minute pentru a-i oferi destul timp ca să umble de zor, doar-doar va da peste teancuri de bani sau card-uri şi pin-uri, ea neştiind că apartamentul în care ne aflăm acum este cel pe care familia mea îl închiriază când apare vreun client interesat, şi cum de câteva zile nu mai este închiriat, îl folosesc eu pe post de hotel. Aşadar şi un an dacă o las să cerceteze, să investigheze, să analizeze apartamentul, tot nu va obţine niciun rezultat pozitiv, conform cu dorinţele ei de tâlhărie.

Mă uit la ceas, este aproape ora 7.00 dimineaţa. Mă duc peste ea în sufragerie. Pare uimită, credea că eu trebuie încă să dorm. Îi dau două rânduri de palme până îi înroşesc bine obrajii şi o închid pe balcon. Se inhibă şi nu înţelege ce urmează. Mă întorc în dormitor şi îi strâng toate hainele, inclusiv geanta cu tot cu telefon, şi i le arunc jos pe trotuar de pe geamul de la sufragerie. Afară s-a luminat bine, unii oameni circulă deja, fie pe jos, fie cu maşinile.

-         Ce, eşti nebun? Du-te şi ia-mi-le!

O scot din balcon trăgând-o de părul ei de aur, moale, îmi sare în braţe, îmi sărută mâinile, mă roagă s-o iert că mă iubeşte, dar eu mă fac că n-o văd şi că n-o aud, deschid uşa apartamentului şi o azvârl afară pe scară ca pe-o cârpă pe care am folosit-o şi pe care am aruncat-o.

-        Costi, te iubesc!… Ce nu-nţelegi?… Costi, te iubesc!… Costi, te iubesc!…

Bate cu putere cu pumnii şi cu picioarele în uşă până ies vecinii.

Înainte să mă duc să mă culc nu pot să-i spun decât atâta:

-        Puştoaico, tu ai sânge de viperă!

AVORT ÎN ULTIMUL AN DE FACULTATE (SCHIŢĂ)

După ultima sesiune de examene din cel de-al treilea an de facultate ne retragem toată gaşca de la facultate, puţin mai spre Cişmigiu, mai precis la KFC, să vorbim despre examene şi despre viaţă. Stăm la rând şi comandăm: Alina, Florina şi Ileana – câte un meniu de aripioare, eu şi George – câte unul de pulpiţe; şi toţi câte un suc; pentru fiecare.

În sfârşit, luăm tăvile şi ne aşezăm la o masă undeva mai în spate, într-un separeu destul de încăpător, şi ne aprindem fiecare câte o ţigară. Mâncarea este încă fierbinte şi ne întindem la vorbă.

Alina este animatoarea petrecerilor şi dă tonul discuţiilor mereu prima. Aşa se întâmplă şi de data asta.

-         Cine şi câte restanţe are?

Pe George îl bufneşte instantaneu râsul şi se face din ce în ce mai mic băgându-se sub masă până nu i se mai vede decât ţigara deasupra.

-         Nu pe tine te întreb, George, cred că de tine putem face abstracţie acum că s-a terminat facultatea; pentru tine fericirea abia începe…

Rumoare. George revine la locul lui pe scaun.

-         … şi pentru alţii agonia abia se termină!

-         Cum ar fi? intervine Florina.

-         George şi iar George! George şi tot George! Că doar despre el am vorbit toată facultatea. Mai are şi altcineva restanţe? Ăla io, ăla io!… Deci, nimeni!

-         Pe mine mă puteţi scoate din calcul. Spectacolul s-a terminat. Cortina a căzut. Aplauzele s-au consumat. Sala este goală. Actorul a jucat ruleta rusească şi n-a avut noroc în viaţă…

-         Lasă, George, bine că ai avut noroc în dragoste. În viaţă nu le poţi avea pe toate. Te mulţumeşti şi tu cu ce ai.

-         Şi dacă nu ai? scot flăcări pe gură eu, după ce mă frig c-o pulpiţă.

-         Te mulţumeşti cu ce dă Dumnezeu, zice Florina.

-         Şi dacă nu dă? continui eu.

-         Atunci ceri, zice Ileana.

-         Şi dacă nu ceri? fac eu, disperat.

-         Atunci te mulţumeşti şi tu cu ceva, acolo, clarifică situaţia Alina superficial.

-         Sau cu nimic! Că dacă nu ceri, nu primeşti. Logic, nu? conchide Ileana.

-         Cum cu nimic? fac eu distrus.

-         Adică cu ruleta rusească, până nimereşti şi tu o dată în viaţă fericirea aia mare, mă rezolvă Alina, nimeni alta decât buna mea amică şi tovarăşă de arme la rezolvat grilele pentru examene.

-         Adică să mai fac o dată facultatea?! Că parcă asta era metafora pentru fericire… agonizez eu din ce în ce mai mult ca un actor grăbit.

-         N-ar fi exclus! La câte restanţe ai tu… se lamentează nostalgic Ileana.

-         Care, eu?

-         Scuzaţi-l pe George, el abia acum s-a trezit, mai iau eu o pulpiţă, râzând maliţios.

-         Da’ chiar, George, tu câte restanţe ai? Spune-ne şi nouă, aşa de curiozitate! se interesează Ileana aproape eclipsată.

-         N-am avut niciodată curiozitatea să le număr, râde George. Nu de alta, dar m-ar lua ameţeala.

-         Ce n-aţi înţeles?! În cazul lui George putem vorbi despre examen şi restanţă, câtă frunză, câtă iarbă, mă umflu eu în pene ca Arcul de Triumf.

-         Ei, nici chiar aşa! Să nu exagerăm, totuşi! George bagă mâna în pulpiţe, vrând să pară mai serios ca un zimbru sombru şi regal.

-         Totuşi. Câte restanţe ai, până la urmă? Ileana vrea să obţină cu orice preţ un răspuns la această întrebare.

-         Multe. În orice caz nu pot intra în licenţă ca voi în iunie.

-         De ce, George? râde Alina, ca o satiră sarcastică şi sardonică.

-         Dacă fac rost de bani – şi-mi trebuie mulţi pentru câte restaţe am, că toate trebuie plătite, după cum bine ştiţi sau nu ştiţi… – probabil…

-         Probabil? teatralizează Ileana ca o eroină de melodramă.

-         … ajung să dau licenţa prin iarnă.

-         Prin februarie, mai exact. Te înştiinţez eu oficial. Râd pe săturate, deşi încă mă deranjează cărniţa fierbinte.

-         De ce, Costi, ai şi tu restanţe? Ileana vrea să modereze discuţia, deşi n-are talentul Alinei. Vezi să nu te îneci. Mai întâi înghite. Nu ştii că nu e frumos să vorbeşti cu gura plină? Nu aşa te-a învăţat mama ta în cei şapte ani apocaliptici?…

-         Eu n-am restanţe, că altfel cum mai luam bursă? Ta-na! Mango-mango, tango!

-         Mai ia şi el o pauză că s-a terminat facultatea, mă calmează repede Alina.

-         Fericirea! Că asta era metafora pentru facultate, nu?! exclamă George puţin visător, puţin romantic.

-         Corect, zice Florina.

-         Just, zice şi Ileana.

-         Ce observăm, doamnelor şi domnilor? Ne scrutează un pic pe toţi ca un vultur din înălţimi ameţitoare. Ce, mai sunt domnişoare printre noi?

-         Nu! zicem toţi într-un glas.

-         Atunci am zis bine. Reiau. Alina îşi drege vocea şi adaugă. Atunci, doamnelor şi domnilor, aici observăm următorul lucru contradictoriu: doi băieţi, doi colegi de facultate, care…

-         Care seamănă ca două picături de apă! încearcă să se scoată George, dar nu-i merge.

-         … care se bat cap în cap ca taurii, ca proverbele; ca teoriile, ca Bibliile; ca partidele politice… ca extremele…

-         Încercaţi de masă prima dată, sfatul medicului! exultă batjocoritor Ileana.

-         Ce ai, tu, eşti nebună? Ca să verse sucurile pe noi şi să ne păteze rochiţele! se trezeşte brusc şi abrupt din somnul ei demidulce Florina.

-         … ca polul nord cu polul sud…

-         Vai, domne, vine schimbarea polarităţii peste noi şi noi nici nu ne-am văzut cu diplomele în mână! disperă Ileana ca o sirenă fără ocean.

-         … ca polul nod cu polul surd…

-         Costi, de-aia îţi faci tu mereu nod la cravată, ca să te confunde Alina cu steaua polară? Râsete. Şi surd de la ce vine, fată? se întreabă, curioasă, Ileana.

-         De… „la voi cobor acuma… deşi ştiu c-a mea liră de-a surda o să bată”! zic eu spre a mă disculpa, parcă, de la această masă rotundă, unde nu mai ştiu bine ce caut.

-         Auzi, ştii ceva? Scuteşte-ne cu Eminescu ăla al tău, că n-avem chef, de-abia am scăpat de sesiune, de sesiuni! se sesizează Florina, din ce în ce mai vie.

-         S-au terminat toate examenele. Uraaa… se bucură George ca un copil orfan.

-         Pentru tine de-abia vor începe, îl aduce cu picioarele pe pământ, Ileana. Chiar şi eu mai am vreo două restanţe, dar nu-mi fac probleme, le dau şi le iau cu ochii închişi. Foste absenţe nemotivate. Ridică din umeri şi din sprâncene, îngândurată.

-         Gata? S-a terminat cu fericirea? Atâta puteţi, dementorilor? Cu doar atâta tortură vreţi voi să-l secătuiţi de viaţă, de vlagă (râde), pe marele magician care v-a distrat toată facultatea? revine în forţă, George.

-         Gata! S-a terminat cu facultatea asta nenorocită care ne-a mâncat 3 ani din viaţă, deja putem respira uşuraţi, Alina îi ridică lui George moralul aproape inexistent.

-         Bate-te peste gură! Până nu te vezi cu hârţoaga aia blestemată în buzunar, să taci din gură, auzi? Ileana ştie ce ştie, nu vorbeşte gura fără ea, ascultă aici la mine. Am vorbit eu cu destinele universale, pe bune! Deci, vorbesc din surse sigure şi proprie experienţă.

-         Şi să stai în genunchi pe coji de nuci 3 minute, până te prinde căpitanul talpă iute. Florina derapează şi ea în cele din urmă.

-         Şi cum te prinde, cum te f**e! derapez şi eu. Te mai lasă 3 minute, şi iar te prinde, şi iar te…

-         Nu vorbiţi prostii! Aici încercăm să formulăm fraze inteligente ca nişte oameni inteligenţi şi intelectuali ce suntem, ne disculpă pe toţi, Alina, din preaplinul inimii ei.

-         Ca absolvenţii… îşi face speranţe sau iluzii deşarte George.

-         Ca licenţiaţii… visează şi Ileana.

-         Ca masteranzii… nu-şi face griji nici Alina.

-         Ca doctoranzii… trombonez şi eu.

-         Ca cine? mă întreabă năucă Florina.

-         Cocine! Ups, cafeaua. Adică pepsi-cola, vreau să spun, adaug eu, sorbind din pahar.

-         Scuze, dragă, pentru licenţă, se apără Florina, înfiorată.

-         Lasă, dragă, că ştim şi noi cum este, se-nţelege de la sine acest amănunt nesemnificativ, îşi îngroaşă puţin vocea George, imintându-l histrionic pe decanul Facultăţii de Limba Română.

-         Doar am învăţat împreună la aceeaşi facultate, destinde oarecum atmosfera, Alina.

-         Şi unii de la alţii, se revigorează şi Florina.

-         Şi cu fericirea cum rămâne? aruncă iarăşi o aură de melancolie asupra auditoriului, Ileana, din ce în ce mai intolerabilă.

-         Fericirea? Da, fericirea… „între ape numai ea era pământ”! zic eu spre a face un salt mare de la clasici la modernişti.

-         Lasă-ne, dragă, cu Nichita Stănescu ăla al tău, că… Florina îşi reprimă o mare blestemăţie de filozofie.

-         Că nu mai avem chef, că de-abia am scăpat de sesiune. De ultima, remember? George parafrazează mustrarea Florinei de mai devreme.

-         Tu vorbeşti? Alina îşi etalează unul din râstele sale cristaline şi ne contaminează pe toţi.

-         Lasă, dragă, să cităm şi noi din mari clasici în viaţă, ce-i rău în asta? Ileana îl laudă pe George.

-         Nu vezi că Domnul Costi are doar d-ăia care sunt de mult oale şi ulcele. Florina taie cu mâna câteva rotocoale de fum în semn de lehamite.

-         Scuze, pentru licenţă, râde George.

-         Mare clasic în viaţă. Să mă autoprezint! Florina se ridică în picioare ca o statuie solemnă.

-         Poate altădată. Alina o trage de-o mână, din stânga, înapoi jos pe canapea.

-         Poate eu să mă autoprezint! Ileana se ridică în picioare revendicând un trofeu inexistent.

-         Poate altădată. Alina o trage de-o mână, din dreapta, înapoi jos pe canapea.

-         Poate eu să mă… se ridică şi George în picioare.

-         Poate niciodată! Alina aruncă c-o bucată de chiflă în el făcându-i semne autoritare să se aşeze.

-         Poate vă înfigeţi şi voi dejtele în fripturi ca mine… îi îndemn eu pe toţi, făcându-le poftă cu un mmm… teribil.

-         Dejtele?! Florina este tentată să mă corecteze, dar abandonează repede ideea, strâmbând din nas.

-         … că se răceşte.

-         Şi pe urmă hrăniţii maidanezii de pe bulevard, vine şi bătrânul George în sprijinul vârfului de lance.

-         Aşa e! concluzionează Alina.

-         La treabă! este de acord şi Ileana.

Linişte deplină. Acum toată lumea are gura plină. Care mai de care mănâncă mai înfometat.

-         Canibalilor! Sunteţi în stare să radeţi tot, se irită Ileana, care este cea mai ponderală şi cea mai ponderată în acelaşi timp.

-         Nu, că aşteptăm invitaţii speciale, fac eu pe recalcitrantul.

-         Hai, că te lăsăm pe tine să ne-o iei înainte, se dă bătută Florina, care n-a ajuns încă la performanţele Ileanei, şi nici nu doreşte, de altfel, deşi nu mai are mult.

-         Potim, fă slalom. George îi întinde farfuria lui semi-goală.

-         Şi finiş. Am terminat prima, se bucură apoteotic Alina.

-         Ia uită-te cine e de data asta primadona! mă mir eu ca un sfinx meditativ-contemplativ.

-         Te rog! Nu că aş avea motive, dar azi am întâlnire cu iubitul şi trebuie să arăt bine. Nu bine, chiar foarte bine, trebuie să recunosc. Adică excelent! Alina face nişte gesturi mondene de femeie dichisită şi seducătoare ca şi cum s-ar admira într-o oglindă invizibilă.

-         Arăţi excelent! Ce n-aş da eu să arăt ca tine. Ileana îşi evaluează din ochi celulita şi pică iar acest examen imposibil pentru ea de-o viaţă întreagă.

-         Păi, ca să arăţi ca mine, ar trebui să mai dai ceva jos de pe tine, nu să fii primadona ca mine. Alina este mereu foarte mândră de ea, lucru care îi conferă un plus de siguranţă mereu.

-         Şi eu? o întreabă într-o doară Florina.

-         Şi tu! i-o taie scurt Alina.

-         Văd că vă fandosiţi ca fotomodelele şi vorbiţi numai aiureli. Acum ne îmbuibăm bine, mâncăm şi bem pe săturate, dar de mâine ce facem? Cum mai scoatem şi noi un ban?…

-         ?!

Toată lumea rămâne perplexă, George îşi continuă pledoaria.

-         În privinţa mea e foarte clar. Rămân acelaşi gestionar de magazie. Vara mor de cald, iarna îngheţ de frig, şi mănânc şi beau mereu aceeaşi mâncare şi aceeaşi băutură din mai mult sau prea puţin, în funcţie şi de traducerile pe care le mai face Mariana mea din când în când.

-         Ea ce-a terminat? se interesează Florina.

-         Limbile străine. Toată lumea izbucneşte într-un râs ostentativ.

-         Şi ce traduceri face? pare şi mai interesată Florina, ignorându-i pe ceilalţi.

-         Franceză şi Spaniolă. Atmosfera dă dovadă din nou de multă acalmie.

-         La mine e cât se poate de clar. N-am absolut nicio restanţă. Peste o lună de zile voi fi licenţiată în dublă specializare: Română-Engleză. Probleme cu banii nu am. Concubinul meu lucrează ca programator pe calculator şi câştigă câte 2000 de € lunar. Câteodată chair şi mai mult. Căutăm să cumpărăm un teren cu potenţial prin împrejurimile Bucureştiului ca într-un timp de… nu ştiu cât… poate 5 ani, poate 10 ani, investiţia să-şi dubleze valoarea. Până atunci trăiesc, ca şi până acum, din banii bărbatului, voi face un masterat pe traduceri (se poate câştiga într-o noapte cât salariul unui profesor pe-o lună de zile, şi asta doar din nişte amărâte de traduceri, realitate pe care poate s-o confirme şi George, care ştie de la prietena lui mai multe amănunte în acest domeniu), dar mă voi specializa pe limbi rare, cum ar fi cele nordice, în urma unor cursuri, pe care le voi căuta, pe care le voi frecventa, pe care le voi absolvi, şi pe care le voi practica cu succes toată viaţa.

-         Foarte tare. George pare mulţumit de deturnarea firului epic al discuţiei. O bate prieteneşte pe umăr pe Florina care îşi mai aprinde o ţigară. Ne molipsim toţi şi ne aprindem în grup o a doua ţigară.

-         Eu îl am pe Eugen. Este şofer de taxi. M-a angajat ca dispeceră la el la firmă. Vrea să mai strângă câţiva oameni ca să pună pe picioare o afacere, o firmă de taximetrie. Asta în plan personal. Profesional, mă gândesc să fac un masterat pe resurse umane, cred că e un domeniu de viitor. Alina pare foarte sigură pe ea, ceea ce-i potenţează inexpugnabil charisma inegalabilă.

-         La mine e puţin mai dificil. Nu la serviciu, unde am promovat şi am ajuns dirigintă de poştă. De câştigat, câştig binişor, vreo 2000 de lei, şi-mi ajunge. Însă alta e problema. S-ar putea să nasc, s-ar putea să nu nasc. Ileana se îmbujorează puţin.

-         Dar de ce, fată, ai rămas însăcinată? se interesează Alina, mutându-se pe canapea mult mai aproape de Ileana.

-         Da, din păcate.

-         Cât ai?

-         3 luni.

-         Păi, trebuie să te decizi rapid. Dacă mai stai o lună, ori mori, ori duci sarcina la bun sfârşit.

-         Ştiu, şi tocmai d-aia încă mă mai gândesc.

-         Şi actualul ce zice?

-         Nici nu vrea s-audă! Ne-am certat îngrozitor. Mi-a zis să mă mut la mama şi să-l dau afară.

-         Astea au fost ultimele lui cuvinte?

-         Da! Ce, te miră?

-         Puţin. Dar dacă stau bine să mă gândesc aşa aţi stat voi tot timpul, de când vă ştiu, tot într-o ceartă. Poate nu e el persoana potrivită pentru tine, te-ai gândit la asta?

-         Poate nu e Gigi, poate e Ionuţ.

-         Cine e Ionuţ?

-         L-am cunoscut pe internet. L-am chemat acasă. Nu ştie nimic despre sarcină. Nu ştiu ce să spun sau ce să cred despre el…

-         Ai o poză cu el? Ni-l poţi arăta şi nouă să ne facem o părere?

Ileana scoate un Iphone din geantă, răsfoieşte câteva fişiere şi ne arată o poză recentă.

-         Ieri am făcut-o.

Telefonul circulă din mână în mână. E un tip de aceeaşi statură cu Ileana, puţin mai slab, are părul lins până peste urechi şi, surpriză, tenul este cam închis.

-         Este arab? o întreabă Alina

-         Nu, nu este.

-         Atunci este ţigan! se alarmează Florina.

-         El zice că nu este.

-         Că doar n-o fi prost să recunoască, ce eşti aşa proastă! Aveam pretenţii de la tine, zice iar Florina pe un ton pe cât de glacial, pe atât de sever.

-         Ce lucrează? întreabă Alina.

-         Nu ştiu, n-am aflat încă.

-         Du-te fată de-aici! Îţi distrugi viaţa, ce Dumnezeu! Rămâi cu un copil din flori şi fără niciun bărbat lângă tine, concluzionează Florina fără nicio indulgenţă.

-         Ai făcut o ecografie? Ştii ce este: băiat sau fetiţă? întreabă iar Alina.

-         Du-te fată de-aici! Îi bagi numai prostii în cap! Face un copil şi îşi sacrifică toată viaţa pentru copilul ăla din flori… Aia nu e viaţă, ce naiba!…

-         Şi dacă fac un copil, ce? Irina n-a făcut gemeni? Lili n-a făcut un băieţel? Şi au venit cu burta la gură la facultate să-şi dea toate examenele?…

-         Păi, da, dar amândouă erau căsătorite. N-au făcut copii pe lângă căsătorie, ci în cadrul mariajului. Altfel copilul acela o să sufere toată viaţa. Şi pentru ce? Pentru că nu eşti tu în stare să te aşezi la casa ta?! Ce, vrei să fii şi tată şi mamă? Florina face spume ca un ocean pe timp de furtună, Ileana se enervează, îşi strânge lucurile, se ridică şi pleacă. Alina dă să se ducă după ea, dar o opreşte Florina, mult mai matură în gândire, spunând că nu se poate discuta cu ea atâta timp cât se află în starea asta. Ne bem sucurile, ne stingem ţigările în pahare şi plecăm şi noi pe urmă, dezamăgiţi şi solitari, care încotro.

A doua zi, pe seară, mă sună Alina şi îmi spune cu o voce diluată să ne întâlnim peste vreo două-trei zile din nou, şi tot la KFC, ca să discutăm grilele pentru licenţă de data aceasta. Printre altele îmi strecoară şi o bombă dezamorsată cu prudenţă: vine şi Ileana, dar cu taxiul, că a avortat azi pe la ora 10 fix.

COSTACHE NARCIS CLAUDIU, ŢĂRAN LA BUCUREŞTI (SCHIŢĂ)

Ca de obicei merg la fostul meu coleg de bătut mingea pe maidanul stadionului Dinamo, Costache Narcis Claudiu, care nu întâmplător îmi este şi vecin de bloc, să-i repar drăcia de calculator, deoarece de la doar câteva zile de când i l-am pus la punct ultima dată, deja nu-i mai merge, şi m-a rugat insistent toată dimineaţa de azi să-l ajut, că nu e pe degeaba, vorba aia, ştie el cum să se revanşeze.

Îmi iau borseta cu CD-uri şi DVD-uri şi cobor. O iau pe trotuar şi la scara cealaltă sun la interfon.

-                          Cine-i? întreabă maică-sa, o femeie în vârstă, care nu a citit niciodată în toată viaţa ei nicio carte şi nici vreo subtitrare la vreun film de la televizor.

-                          Eu sunt, Valeriu.

-                          Stai să deschid.

În fine, se deschide uşa şi intru în scara blocului unde dau piept în piept cu Fetiţa, cum îi spune Claudiu, căţeluşa adoptivă a scării. Latră de câteva ori până bat cu talpa piciorului drept în pardoseală şi se retrage după ghenă chelălăind. Chem liftul şi urc până la etajul 7, şi ultimul până unde merge liftul. Cobor din lift şi mai urc încă un etaj până la ultimul al blocului, unde locuiesc într-un apartament de trei camere Claudiu cu cele două surori ale sale mai mici şi împreună cu părinţii lor.

Claudiu are 31 de ani şi cea mai mare realizare a întregii sale vieţi a fost obţinerea diplomei de bacalaureat cu media 6 şi ceva, după care s-a angajat ca muncitor necalificat pe şantier şi mai face din când în când câte o zugrăveală la recomandarea vreunui cunoscut care-şi face milă cu el. Are dormitorul lui, cel mai mare din apartament, şi şi-l închide cu cheia de fiecare dată când pleacă de acasă. De când şi-a luat calculator – şi asta pentru că m-am ţinut eu de capul lui; şi mare belea mi-am mai luat pe cap de-atunci, pentru că i se strică mereu – stă numai pe site-uri de matrimoniale şi pe messenger, ca să vorbească cu fetele, doar-doar s-o agăţa vreuna de el, că moare şi nu află ce e aia femeia…

Mihaela este sora mai mare şi are 25 de ani. Lucrează ca femeie de serviciu la Parlament şi chiţăie de bani mereu pentru că leafa de acolo este extrem de redusă. Aceasta a ocupat dormitorul mai mic, şi de când s-a căsătorit cu un băiat de la ţară care lucrează pe-afară, strânge bani de casă. Deja a turnat un plod, şi toată ziua are grijă de o fetiţă în vârstă de 2 ani şi ceva, Andreea.

Alexandra este sora mai mică, are 18 ani şi fuge mereu prin parc să fumeze cu pupezele şi cu ciorile din gaşcă, drept pentru care nici acum nu e acasă. Şcoala a abandonat-o de vreun an şi ceva şi nici nu se mai gândeşte la diplome. Stă în sufragerie într-un pat din cele trei, alături de părinţi.

În sfârşit, bat la uşă şi deschide cât ai clipi Mihaela, sora mai mare a lui Claudiu, care probabil stătea cu ochii pe vizor de când m-a auzit sunând la interfon.

-                          Hai în bucătărie să-ţi fac o cafea! Mai vorbim şi noi…

-                          Nu e nevoie, îi repar calculatorul lui Claudiu şi plec. Astăzi am mai multe de făcut, mă disculp eu.

-                          Mai multe?! Vai, ce ocupat eşti! Calculatoare sau fete?

-                          Ei!

-                          Lasă că ţi-o aduc acolo, la voi, şi vorbim pe urmă.

Dau să merg spre dormitorul din stânga şi când trec prin faţa sufrageriei care este pe dreapta, ce aud?!

-                          Vali, hai aici!… Vali, hai aici!… Vali, hai aici!…

Andreea abia începe să vorbească, şi cu mine vorbeşte mai bine decât cu toţi ai casei! Îi fac cu ochiul din mers, zâmbindu-i dulce, şi fug în dormitor. Imediat după ce intru, Claudiu încuie uşa cu cheia.

-                          Las-o acolo că trage de cablurile astea şi mi le rupe. Căştile acum mi se aud cu înteruperi şi nu mai pot să vorbesc cu Marian să-i cer nişte bani.

Cititorul trebuie să înţeleagă că Marian este cumnatul lui Claudiu care lucrează într-o fabrică de mezeluri în Spania pe un salariu de 800 de € lunar.

-                          Bani?! Pentru ce?

-                          Am eu o treabă şi îmi trebuie urgent!

-                          Urgent?! Pentru ce?

-                          Ai tu să-mi dai azi şi ţi-i dau eu când mi-i trimite Marian?

-                          Câţi?

-                          Vreo 400 de €.

-                          Adică 1750 de RON?

-                          Păi, da. Dar mie îmi trebuie în euro.

-                          Păi de ce?

-                          Pentru o şpagă.

-                          Şpagă?! Unde să dai tu şpagă?

-                          La poliţie.

-                          La poliţie?! Pentru ce?

-                          Pentru… permisul de conducere. Mâine am examen.

Andreea îşi strânge toate păpuşile şi aruncă cu ele în uşă, plângând şi ţipând să i se deschidă.

-                          Păi, ai făcut tu şcoala de şoferi?

-                          Numai o dată? Asta e a cincea oară de când o fac!

-                          Şi de câte ori o faci, o faci degeaba! Nu vezi că aşa e?

-                          Nu, că acum dau şpagă.

-                          La sală sau la traseu?

-                          La traseu, normal. Sala o dau până când o iau şi pe urmă vreau să iau şi traseul din prima.

-                          Şi ai luat tu sala vreodată?

-                          Niciodată! Dar acum simt eu c-o s-o iau.

-                          Cum aşa?!

-                          A chemat Mihaela o clarvăzătoare la noi şi mi-a ghicit în cafea.

Mihaela bate la uşă. Claudiu îi deschide şi aceasta intră. A adus o cafea. O lasă pe biroul calculatorului.

-                          Era făcută. Doar am încălzit-o puţin. E aşa cum îţi place ţie. Hai că vă las şi vorbim dup-aia.

Abia acum înţeleg pentru ce insistă Mihaela să mă servească cu câte o cafea şi să mai stăm puţin de vorbă de fiecare dată în bucătărie înainte să plec, mai mereu în ultimul timp… Fir-ar a naibii de cafea! Vrea să-i ghicească clarvăzătoarea ei despre viitorul meu. Gata! De-acum în colo renunţ la cafele, refuz orice cafea!…

Când iese, Andreea profită de ocazie şi îmi vine în braţe unde eram aşezat eu pe pat în faţa calculatorului, cu ochii mari şi plini de lacrimi.

-                          Eu am mai băut câteva cafele pe ziua de azi, ia-o şi bea-o tu pe-asta. Acum e cam târziu pentru o cafea pentru mine. Îi întind cafeaua lui Claudiu.

-                          Bea-o tu! Nu şti că eu nu beau cafea?

-                          Ei, nu bei… Lasă că începi de-acum.

-                          Nu beau, pe bune. Mă doare capul de la cafea şi, dacă nu-mi face bine, nu beau.

Andreea începe să se joace la tastatură şi imediat pune mâna pe căşti şi trage de ele. Claudiu îi dă două palme şi o trimite afară din cameră. În acest moment tragic pentru copil intervin eu, salvatorul neajutoraţilor ca un supererou de superpoveste. O iau în braţe, o ridic sus şi mă învârt cu ea de câteva ori prin dormitor, apoi mă uit în ochii ei mari şi dulci, o sărut pe frunte şi o aşez în vârful patului peste cele două perne mari şi pufoase, puse una peste alta într-un colţ al patului lui Claudiu, strângându-i tandru năsucul ei mic între degete.

-                          Aici să stai şi nenea nu-ţi mai face nimic!

-                          Mă duc s-o chem pe mă-sa să-şi ia fata de-aici, face numai stricăciuni…

-                          Stai liniştit că mă ocup eu de Andreea. Tu nu şti cum să vorbeşti cu fetiţa. E totuşi un copil şi nu înţelege ce vrea un zăpăcit ca tine, zic eu. Cu copiii trebuie să dai dovadă de multă răbdare, adaug spre bucuria copilei, care mă priveşte fericită şi cocoţată sus pe perne în vârful patului. Şi cum a cunoscut-o Mihaela pe clarvăzătoarea voastră? mă interesez ca să schimb subiectul pentru a distrage atenţia nebunului, ca să nu-şi mai reverse dragostea cu năbădăi asupra copilului neştiutor şi nevinovat.

-                          S-a întâlnit cu ea în parc când o plimba pe asta mică cu căruciorul. Apoi Mihaela i-a zis că sunt de meserie zidar şi zugrav, şi femeia asta avea nevoie de cineva care să-i zugrăvească garsoniera. Şi după ce i-am lucrat acolo mi-a plătit jumătate din bani şi de cealaltă jumătate mi-a ghicit.

-                          Şi ţi-a ghicit că iei permisul auto?!

-                          Mi-a zis că dacă dau şpagă îl iau din prima!

-                          Şi tu ai crezut-o?

-                          Normal! I-a ghicit şi Mihaelei şi ei i-a zis că se stabileşte în Spania unde lucrează bărbat-su.

Înţeleg că n-am ce să discut cu Claudiu, care e un om redus, avar şi lacom ca un ţăran din mediul din care provine, şi încerc să mă rezum la repararea calculatorului pentru a pleca cât mai curând acasă după o zi grea la firmă. Deja conştientizez că fac muncă voluntară şi încep să mă enervez. Pentru o clipă îl invidiez pe Claudiu, punându-mă în locul lui: îl are pe Marian care îi trimite banii de şpagă pentru examenul auto de mâine, mă cunoaşte pe mine care îi repar calculatorul ca să poată vorbi gratuit pe messenger cu Marian în Spania, iar internetul îl are tras de la mine prin switch, şi factura mi-o plăteşte abia la câteva luni o dată, şi atunci cu mare greutate şi multă durere în portofel.

-                          Şi calculatorul ce are?

-                          Nu mai merge. Îl restartez şi se blochează de tot, mereu.

-                          Asta de când ai făcut ce pe el?

-                          De când şi-a făcut update antivirusul pe care mi l-ai instalat tu acum două săptămâni.

-                          Şi nu ţi-a cerut să restartezi calculatorul imediat după ce i-ai dat să-şi facă update-ul?

-                          Ba da, dar vorbeam cu o fată care zicea că lucrează într-un club şi că vrea să ne vedem cât mai repede, că are două bilete la Disneyland la Paris în Franţa, de la ea de la serviciu, şi n-are cu cine să meargă, şi se gândea la mine… zicea că-i place de mine…

-                          Şi?…

-                          Şi n-am restartat calculatorul imediat, şi dup-aia s-a blocat de tot.

-                          Şi cu fata aia ce-ai făcut?

-                          Păi, n-am mai vorbit cu ea de când nu-mi mai merge calculatorul. Intru pe mess după ce mi-l faci tu să meagră din nou.

-                          OK. Mă prăbuşesc pe pat ca un sac greu aruncat din pod.

-                          Ştii ce are calculatorul?

-                          Evident…

Pornesc calculatorul, apăs succesiv pe tasta F8 până intră Windows-ul în Safe Mode. Dau repornirea Windows-ului de la o dată anterioară prin Restore my computer to an earlier time, respectiv de la data de 1 a lunii, restore point-ul fiind creat tot de mine, deoarece aşa se procedează şi Windows-ul este un sistem de operare care permite această metodă utilă de refacere a regiştrilor prestabiliţi la data la care se face restore point-ul, evitându-se astfel orice afectare defectuoasă a sistemului de operare cum ar fi şi cea din cazul calculatorului lui Claudiu.

Toate operaţiile astea durează puţin mai mult şi mai fac puţină conversaţie cu Claudiu.

-                          Şi pe la ţară ce mai e nou?

-                          A murit bunică-mea şi acum se face succesiunea. Ne-a zis cineva să mergem la tribunal ca să scăpăm mai ieftin ca la notariat şi ne trebuie martori. M-am gândit să te chem pe tine, dar am vorbit cu un vecin şi am aranjat cu el. Când am avut înfăţişarea, n-am avut toate actele la noi şi l-am cărat degeaba la Bucureşti pe martorul nostru. Acum trebuie să-l aducem iar peste o lună. E încurcătură mare cu actele şi trebuie făcute cheltuieli multe…

-                          Lasă că rezolvaţi voi…

-                          Normal că rezolvăm, dar ne costă bani şi n-avem de unde să dăm.

-                          Şi altceva… Cu pământul cum mai e?…

-                          Avem 10 hectare în total. Pe 3 le lucrăm noi şi pe celelalte 7 le-am dat în arendă. Luăm câte 300 lei pe hectar pe an, în total 2100 lei pe an. Mai plătim şi impozitul la stat şi mai rămânem şi noi cu ceva.

-                          Mai mult de jumătate?

-                          Mai mult. Cam cu trei sferturi.

Restartez calculatorul. Porneşte. Verific messenger-ul: merge!

-                          În sfârşit calculatorul e rezolvat, e ca şi nou.

Mihaela intră în cameră cu o farfurie cu clătite. Trei în total.

-                          Pentru Vali, şi le lasă pe pat. Ce-i cu copilul?

-                          Ce-i cu copilul? se răţoieşte Claudiu.

-                          Iar ai bătut-o? Idiotule!

-                          Dacă nu e cuminte, trage de astea şi strică astea pe aici…

În cele din urmă Claudiu izbucneşte într-un râs isteric.

-                          Hai la mami că nenea nu ştie să se poarte cu copiii micuţi şi drăguţi şi jucăuşi aşa ca tine. De-aia e mare şi prost, şi nu-l iubeşte nimeni…

Mihaela o ia în braţe pe Andreea şi iese cu ea din cameră intrând în celălalt dormitor de vizavi.

Dau să întind mâna spre farfurie să iau o clătită, dar din cele trei mai erau decât două, una deja o înfuleca Claudiu. Când s-o iau pe-a doua, aceasta era deja în mâna lui Claudiu.

-                          Lasă că faci diabet dacă mănânci multe dulciuri. Mai bine să mănânc eu că eu am deja.

Claudiu îmi mulţumi sec pentru ajutor şi se oferi să mă conducă până la uşă. În celălalt dormitor Mihaela se juca cu Andreea cu păpuşile.

-                          Lasă că vorbim altă dată. Am văzut că nu ţi-ai băut cafeaua…

Deci, nu mă înşelasem în privinţa cafelei. O dă ghicitoarei să mă întoarcă pe toate părţile. Dar de ce? E măritată, are un copil, pleacă în Spania… sau poate se gândeşte la un prieten mai acătării pentru Alexandra? Doamne fereşte! Grasa aia nu-mi provoacă decât repulsie…

Mă aşez la cuier pe un scăunel să mă încalţ. Iese din WC-ul de serviciu tatăl lui Claudiu, trăgând apa. Se ţine de pereţi până la uşa de la sufragerie. În prag îşi trage sufletul şi zice:

-                          Ce faceţi, măi, tinereilor? Mergeţi tot înainte, că înapoi nu mai puteţi da, aşa-i?

-                          Aşa e, bre, moşule, lasă-l pe Vali în pace că se grăbeşte să plece! zice Claudiu.

-                          Se grăbeşte că-l aşteaptă mândruţa, nu ca pe tine…

-                          Îl aşteaptă Lucian Mândruţă la Nimic important că prea sunt ei aşa mai academici. Claudiu izbucneşte din nou într-unul din râsetele lui isterice.

Moşul deschide uşa sufrageriei de perete, abia se târâie. Baba se uită la OTV la o plasmă imensă şi strigă:

-                          Vali, tu n-ai vorbit cu mama ta să verifice toate etichetele de la toate produsele din bucătărie ca să vadă dacă sunt bune sau trebuie aruncate?

-                          Mama nu se uită la OTV…

-                          Rău face! La OTV spune ce putem mânca şi ce nu! Noi le-am aruncat pe toate. Şi acum cumpărăm doar de la ţărani din piaţă. Îl trimit pe Claudiu la Obor în fiecare zi.

-                          Lasă-l, bre, că se grăbeşte să plece. Claudiu închide uşa în urma lui taică-su care abia se târâie. Mâine îţi spun ce-am făcut la examen.

Ies. Chem liftul. Îl salut şi mă salută trântind uşa. Când deschid uşa liftului iese Alexandra. Încă mai pufăie un Kent.

-                          Ce faci, mă? Iar mă pomenesc cu tine la noi?

-                          Eu acum plec.

-                          Aaa, ai fost pe la frati-miu…

-                          Probleme cu calculatorul. Ca de obicei.

-                          Ca de obicei! Ce naşpa! Zii-i să şi-l bage în fund că pe mine nu mă lasă niciodată la el. Îşi închide mereu uşa cu cheia de parcă ar fi din aur!

-                          Asta tu trebuie să-i spui. Hai, pa!

-                          Pa, măi, grăbitule!

A doua zi când ajung seara acasă şi deschid calculatorul, pe messenger găsesc un mesaj offline de la Claudiu:

Am vorbit cu Marian imediat după ce ai plecat tu. Mi-a trimis banii imediat şi azi-dimineaţă i-am ridicat de la poştă prin Western Union. Am luat cu 22 de puncte sala, nici nu ştiu cum, dar nu mai contează. Instructorul meu a aranjat cu poliţistul şi mi-a zis admis. O să-i cer lui soră-mea vreo 2000-3000 de € din banii strânşi pentru casă, ca să iau un Logan, ca să merg cu maşina la ţară după martor peste o lună pentru la tribunal, pentru succesiune, ca să mă treacă în acte doar pe mine. Mai lasă-mă o lună cu factura pentru internet, să mai strâng nişte bani, şi-ţi fac eu cinste dup-aia…