ETUVA IUBIRII

te-ai surpat în mine până la călcâie
dimineţile nu mai ajung la tine
ca scafandrii copilăriei
stelele nopţilor nu-şi mai taie aripile
ca să urce la suprafaţă uleiul
din candela care suntem

flacăra abia mai pâlpâie
ca o pleoapă picotind
se cicatrizează între noi
fericirea care mustea dulce

nu-mi mai trimiţi porumbei
din pădurile fără topoare
nici lupi nu-mi mai trimiţi
nici vulpi
ai şters curcubeul de pe cer
care se întindea de la o fereastră la alta
dintr-o glastră într-alta
şi covorul de frunze
de zăpadă
de iarbă
de nisip
nu mai spui
nu mai faci
nimic

te pietrifici odată cu timpul
te zeifici odată cu ceaţa

nu mai pot face minuni ca arca lui Noe
şi nu mai pot lua dintre noi din toate câte două
când adun zilele frumoase
şi nopţile frumoase
niciun obraz nu râde în oglindă
când scad zilele urâte
şi nopţile urâte
amândoi obrajii plâng pe umărul meu cel stâng

vrei să te ascunzi în călcâiul meu
ca săgeata lui Paris

mâna morţii leproase mi s-a încleştat pe umăr
ca primul vultur dintr-un stol

şi deja simt cum mă cobor până la tine
ca un păianjen pe un fir de melancolie nurlie
aşa că nu te mai zbate ca dinţii de lapte
ca un fluture fără aripi
ca un dragon fără flăcări
ca un înger fără harpă
nu vreau decât să îngenunchez ca un cal
care vrea să dezgroape o comoară vie
de dincolo de altădată
de până-ntr-o niciodată

ROMEO ŞI JULIETA

Tânără femeie, ce iubeşti şi suferi,
Nu te mai ascunde de iubirea mea,
Lasă palmei mele forma unor nuferi
Şi o mare dulce fără stele-n ea.

Toată viaţa noastră am umblat prin lume
Fără nicio vrajă, fără niciun dor,
Dar eram un cuplu, ne chemam pe nume,
Nopţile, în vise, pe un templu-n nori.

Clipele iubirii le trăiam angelic
Într-o lume falsă, dar de-un farmec sfânt,
Astăzi, faţă-n faţă, scriem evanghelii
Pentr-o soartă-n care suntem pe pământ.

Puri ca zorii zilei, ca a’ nopţii stele,
Fericim cărarea pe un drum mai vechi,
Ce-l ştiau doar zeii primelor mistere,
Care n-au izvoare, karme, ochi, urechi.

Tot ce spui în şoaptă, tot ce faci sau cugeţi,
Schimbă universul, modelează tot…
Curcubeie, basme, care-n zări ne duceţi,
Voi rostiţi povestea unui antidot

Pentru tot ce omul caută minunea
Într-o lume-n care totul e păcat,
Căci eternitatea şi perfecţiunea
Numai mie, ţie, tainic ni s-au dat.

Aş fi fost în stare să iau jumătate
Din planeta asta pentru sceptrul meu,
Şi asupra morţii, viaţa celeilalte,
S-o arunc cu ură, pentru tine, eu.

Apoi când pe lume până la niciunul
N-ar mai fi din oameni, decât eu şi tu,
La picioare pururi îţi cad ca nebunul,
Numai tu, iubito, să nu-mi spui că nu.

Şi, ah, dacă, totuşi, inima şi mintea,
Înger fără aripi, cu ochi mari şi blond,
Fac să vezi un demon stându-ţi înainte,
Eu atunci pumnalul, scos din orizont,
Ţi-l voi pune-n palmă, voi închide ochii…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Scazi pe jumătate, jumătate creşti,
Lângă malul mării, tu, a albei rochii,
Lună, pentru soare, suferi şi iubeşti!

VINE PRIMĂVARA…

Vine primăvara în clepsidra vieţii,
Toată lumea-n suflet face iar curat,
Ancore aruncă de pe crug drumeţii,
Care munţi şi mare-n urmă au lăsat.
Catedrala arde lumânări pe ramuri,
Fluturii palpită, ghioceii curg,
Ochii noştri-n case şi-n maşini pe geamuri
Văd copilăria ca un Demiurg.

Păpuşarul zilei are multe aţe
Pentru orice umbră vie pe pământ,
Şi pe fiecare o ridică-n braţe
Şi-i sărută fruntea cu un farmec sfânt.
Cartea frumuseţii este un refugiu
Pentru visul tânăr de poet caduc,
De acum speranţa nu se-mbracă-n giulgiu,
Niciun gând nu zboară singur ca un cuc.

Dramaturgul nopţii peste noi coboară
Ca o plasă-ntinsă de pescari din cer,
Glasul amintirii pentru-a câta oară
Ne îndreaptă paşii către noi ca ieri.
Clipă de iubire, scrie evanghelii,
Toată fericirea rupe-o iar din rai,
Toată viaţa noastră s-o trăim ca zeii
Pe planeta asta unde doruri ai.

PERFECŢIUNE

toţi oamenii urcă aceleaşi trepte
unii într-o clipă
alţii într-o viaţă
ceilalţi altădată
sunt o săgeată în arc
şi fiecare arc
mă înalţă din ce în ce mai sus

universurile
se sparg ca baloanele de săpun
multiversurile
se sparg ca baloanele de săpun
toate versurile
se sparg ca baloanele de săpun

aici
şi
acum

pretutindeni
şi
veşnic

TOTUL

TU EŞTI ENIGMA VIEŢII MELE… (CÂNTEC)

Refren:
Tu eşti enigma vieţii mele
Şi ca acum va fi mereu,
Aceiaşi ochi, dar alte stele,
Acelaşi drum, şi tu şi eu.
Din ceasul sfânt al întâlnirii
Decât cu tine vreau să fiu,
Robit de farmecul iubirii,
E tot ce pot, e tot ce ştiu.

Nu spui, nu faci nimic şi totuşi
Te plac mai mult decât orice,
Căci văd la tine altfel totul…
E-un „nu ştiu cum” şi-un „nu ştiu ce”!
Să-mi stai în braţe ca femeia,
Ca îngerul să-mi ieşi în drum,
Eşti totuşi altfel, dar aceeaşi…
E-un „nu ştiu ce” şi-un „nu ştiu cum”!

Refren…

De-or trece anii cum trecură,
Te voi iubi mai mult decât acum,
Pentru că-n toată-a ta făptură…
E-un „nu ştiu ce” şi-un „nu ştiu cum”!
Din ce lumi ai venit pe lume
Şi-n câte vieţi cu mine eşti,
Pe buze am un singur nume…
E-un „nu ştiu cum” şi-un „nu ştiu ce”!

Refren…

MAUSOLEU BUNICII MELE, MARIA

Pe primul loc în viaţă la oameni e iubirea;
La tineri e legenda; la vârstnici: somnul greu;
La trudnici: libertatea; la genii: istovirea;
La sfinţi e Dumnezeu.

Cu toţii îşi degustă a fericirii cupă,
Cu toţii se ridică în vârf pe Empireu,
Şi nimeni nu contemplă ce se petrece după
Atâta apogeu.

Nimic din tot ce viaţa vrăjeşte tot mai tare,
Nimic din tot ce timpul îmbracă un nucleu,
Pe mine nu mă-ncântă, pe mine nu mă doare,
Când merg ca un ateu.

De ce nu sunt ca Shakespeare, ca Verne, ca Eminescu,
De ce nu sunt un geniu, de ce nu sunt un zeu,
Să plec spre cucerire-n tot Estul şi-n tot Vestul,
Milenii în turneu.

De ce n-a vrut destinul să nu coboare trapa,
Când paşii tăi de înger urcau pe curcubeu,
Şi sufletul de aur, sfârşindu-şi toată treaba,
S-a dus în Elizeu.

De ce n-a vrut tot cerul să îmi asculte ruga,
Cununi de ani pe frunte-ţi să pună din al meu
Izvor de-nţelepciune, ce nu-şi opreşte fuga
Spre cel mai scump trofeu.

O, clopotele toate să tragă tot Pământul,
Şi rugăciuni de slavă din glas de-arhiereu
Să se audă-n ceruri, să fie sfânt cuvântul
Ce-l spun acuma eu.

Îl spun ultima dată la creştetul ca neaua
Şi ochii tăi cei sinceri, frumoşi ca un muzeu,
I-nchid în timp ce zboară uşori ca rânduneaua
Spre paradis mereu.

Aş dispera ca moartea, aş mâna ca furtuna,
Aş turba ca nebunii, aş rage ca un leu,
Dar aş păta Gioconda, şi aş umbri minunea,
Ce-ai fost de când sunt eu.

Căci numai tu pe lume m-ai învăţat atâtea,
Ce nu mi-ar putea spune nici lira lui Orfeu,
Iubita mea bunică, mai sfântă decât câte
Atracţii-n ateneu.

Să ai în urmă-ţi parte de amintiri senine,
Mă lupt cu îngeri, demoni, şi-i vântur cu tupeu,
Şi smulg din cerul magic a’ gloriei destine,
Ca focul, Prometeu.

IARNA…

Iarna sufletului nostru se aşază pe oraşe
Ca o carte aruncată până sus la lună, stele,
Ce-n căderea ei transcende o armură de mistere,
Croşetând căciuli, covoare, din cuvinte drăgălaşe.

Toţi copacii din pădure sunt ca rufele pe sârmă,
Lacul lor e o fereastră desenată drept icoană;
Singur numai radioul scrie-n aer cu o pană
Cântece… copiii noştri de un basm frumos atârnă.

Soarele pe cer se vede ca un şoarece în lapte.
Stă pitit în palma zilei fericit ca niciodată.
De atâta timp se plimbă un motan de ciocolată
Lângă copca înserării fără caşcaval sau şoapte.

Şi târziu de tot, şi leneş, vii la mine în fotoliu,
Şi mă strângi la piept în taină, fără vorbe, fără martori,
Apoi mă săruţi pe frunte şi pe buze… dalbii factori
Din romanul vieţii noastre după zei nu poartă doliu.

AM SĂ MĂ CĂLĂTORESC… (CÂNTEC)

Ne cheamă marea-n taină cu braţele întinse,
Cu glasul ei de înger şi stelele aprinse,
S-o mângâiem pe creştet cu şoapte dulci din basme,
Să stăm la ea în palmă ca nişte dragi fantasme.
Aşa începe viaţa ce ne trezeşte-n inimi
O fericire sfântă a oamenilor intimi,
Aşa plutim ca visul din clipa întâlnirii
Şi stăpânim ca zeii tot farmecul iubirii.
Am să mă călătoresc
Cu tine
Spre ţinuturi negândite,
Aripi magice ne cresc,
Aripi zilnic mai grăbite.

Ne cheamă munţii-n slavă îngenunchind ca norii,
Pictându-ne cărarea spre inima comorii,
Să batem chiar de tineri în poarta nemuririi,
Să cucerim tot cerul cu armele gândirii.
Aşa începe viaţa ce ne trezeşte-n suflet
O magică speranţă ce vântul n-o s-o sufle,
Aşa străbatem calea atâtor universuri
Şi picurăm nectarul în cupa multor versuri.
Am să mă călătoresc
Cu tine
Spre ţinuturi negândite,
Aripi magice ne cresc,
Aripi zilnic mai grăbite.

Am să mă călătoresc
Cu tine
Spre ţinuturi negândite,
Aripi magice ne cresc,
Aripi zilnic mai grăbite.

IUBITA MEA

Iubita  mea  stă  dulce  la   ultimul  etaj –
Când râde face gingaş gropiţe în obraji –
Priveşte  candid cerul de pe balcon în zori
Şi  soarele  îl  taie  c-un  ferăstrău  din  nori;
Mi-l pune-n frunte tandru cu un sărut frumos
Şi   pătura   o   trage   în   glumă   până  jos;
Aduce-n pat pe-o tavă cafea şi biscuiţi,
Şi stăm din nou în braţe atât de fericiţi;
Pornind calculatorul ea pune un CD
Şi  plină  de  iubire  începe  orice  zi.

Iubita mea pe stradă mă ia de mână lin
Şi  oamenii  se  uită  la  noi  cum  ne  iubim,
Ca  la  un  cuplu  magic,  venit  din  alte  lumi,
Să schimbe toată soarta planetei prin minuni;
Când vreau să o învălui, mă lasă s-o sărut,
Şi-n ochii ei fantastici mă uit mereu pierdut –
Nu mă privi zâmbindu-mi ca nopţile de sfânt,
Şi nu-mi şopti cuvinte cum nu sunt pe pământ,
De-atâta fericire să nu mor ca un tei,
Femeie între stele şi stea între femei.

Iubita  mea  în  mine  un  demon  a  ucis –
E-un înger fără aripi trimis din paradis
Să modeleze-n piatră un geniu pe pământ,
Ce poate să învie toţi morţii din mormânt
Prin   opere   divine,   furate   de   la   zei –
Iubesc doar fericirea şi numai vraja ei –
Cum oare din povestea acestui film vrăjit,
Să  caut  alt  refugiu  de  dragoste  şi  mit,
Când   toată   agonia   trăită   până   azi
E doar un nor ce trece dincolo de zăplaz.

ÎN NOAPTEA ASTA SUNT OM

nu citesc în stele nicio umbră de dragoste
glasul lor este mut în interior ca un abur în ghearele iernii
în peştera universului inima lor este un neon
care aruncă năvoadele peste ochi înaripaţi
nu voi face greşeala de a mă acoperi de o cupolă mormântală
unde cărţile aşteaptă să fie citite şi trăite identic ca un ceasornic mecanic
voi trage obloanele şi voi aprinde lumina
voi lăsa viscolul să crape pietrele afară
şi înăuntru voi face focul din abundenţă
voi fi nemuritor ca zeii din legendele extrasferice
cele mai vechi timpuri îmi vor fi botoşi de lână
tot timpul va fi o picătură pe fundul unei sticle de Angeli
umbra mea va fi un pachet de cărţi de tarrot multicolor
vectorii creatori ai lumii vor perfecta o carte magică recreându-se însăşi
cerul va fi un bloc cu infinite etaje deasupra cărora vor trona abundent
înţelepciunea şi fericirea
dragostea şi veşnicia

teluricul este o umbrelă unde pot să mă ascund
praful luminii eu îl arunc ca pe o pânză de păianjen
în palma mea sunt înscripţionate toate căile vieţii toate destinele lumii
niciun fir de iarbă nu se abate de la rolul său şi nici nu cucereşte cărarea
orice suflet este o marionetă sub ochii mei puternici şi milostivi
toate stihiile îşi aşteaptă rândul în mulţimea din care fac parte
calculându-şi mereu matricea logaritmică din integrala perfectă
ca un pătrat franklin de ordin opt alcătuit pe toate cuvintele din toate cărţile
din toate limbile

felinarul luminează câteva urme de paşi prin zăpadă
ai plecat dar te-ai întors ca un anotimp liniştit
să toastăm să bem pentru noi
să mă laşi să iubesc o femeie cu umeri de ceaţă
care mă aşteaptă la graniţa dintre noapte şi zi
agăţându-se cu mâinile sale subţiri şi reci de gâtul meu
atârnându-şi sufletul de ochii plini de farmec şi noroc
aşezându-mi cântece pe frunte ca o mitră regală